• b-facebook
  • YouTube Basic Black
  • b-googleplus
   Lansare de carte
     Top Proza

Îmbrățișări de soare

 

Pe geana trandafirie de lumină

în rouă dimineții senine

peste întunericul nopții

ziua se ivește măreață

îmi îmbrățișează sufletul

cu raze de soare

îmi cresc apripi de dor

mă înalț în zbor

către cerul infinit

mă pierd printre stele

mângâi

tăcerile fidele așteptărilor

mă sprijin de zâmbetul tău

ce în cale-mi răsare

tu blândă ființă

îți simt mereu prezența caldă

ce aduce fericire în sufletul meu.

 

Antonella Mocanu

 

 

Mi-e dor de noi

 

Când depărtarea

sapă în mine

doruri adânci

iar ploile toamnei

cad docile și triste

între veniri și plecări

tardive

mi-e dor de noi

cei ce încă nu am fost

de noi în lumină

precum mugurii

fragezi ai primăverii

ce își scaldă verdele-n soare

mi-e dor de noi

cei ce vom fi într-o zi

de cuvintele tale ce

vor aluneca calde pe

satinul pielii

mi-e dor de noi

supuși ai rădbării

cei născuți dintr-o

singură lacrimă

din lacrima iubirii împlinite.

 

Antonella Mocanu

 

       Top Poezii

Dragi iubitori de frumos, membri ai grupului:

 "Rădăcinile Iubirii"

 

Cu emoţie pe cât e posibil stăpânită, am deosebita plăcere ca împreună cu voi, autorii de vers, ritm, metaforă, mesaj – Poezie, să celebrăm apariţia primei cărţi a grupului Rădăcinile Iubirii.

FLORILEGIU reprezintă creaţia voastră, valoarea ei este dată de fiecare dintre noi! Vă mulţumesc întâi vouă autorilor, mulţumesc celor care ne primesc în sufletele lor cu versul nostru, consumatorului de artă!

Cartea îşi are istoria ei, vine din antichitate, astăzi nu mai surprinde pe nimeni acest format electronic. Ca specialist în IT pot să afirm fără rezerve: bibliotecile electronice vor domina, în viteza aceasta actuală în care circulă informaţia!

Crezul meu este: viaţa înseamnă iubire, iubirea este starea spirituală pe care sufletul o urmează! Iubirea trăieşte prin dăruire, arta autentică, poezia se naşte prin dăruire, prin ce voi aţi dăruit în Rădăcinile Iubirii.

Mulţumesc Antonella, pentru aportul adus la realizarea acestui proiect! Mulţumesc anticipat juraţilor care au confirmat prezenţa în juriul ce va decide autorii care vor face parte din formatul tipărit FLORILEGIU. Vă asigur de corectitudine, verticalitate şi profesionalism, sunt profesori cu experienţă, şlefuitori de frumos!

Noi administraţia ne propunem ca în fiecare an să avem o lansare de FLORILEGIU.Îmi doresc din suflet ca şi voi cei ce aţi dat viaţa acestei cărţi să trăiţi aceeaşi bucurie pe care noi administraţia am trăit-o pe tot parcursul editării şi în prezent.

Vă mulţumesc şi cum îmi place mie să vă preţuiesc, vă pup pe suflet.

 

Şerbănescu Gheorghe

 

 

 

 

 

Sunt lacrimă din lacrimile tale,

(fragment din roman: autor Gheorghe Şerbănescu)


Domina mirosul de oţel încins, un amestec de ulei, aburi fierbinţi şi fumul locomotivei. Un pufăit dublu al pompei de aer a locomotivei, mecanicul ce o conducea are faţa mânjită, sta rezemat în braţ la fereastra locomotivei. Privesc în interior...” Nu vă plecaţi în afară” o etichetă ne previne! Cantonierii salută trenul din poziţia de “drepţi”! Trecerea trenului pe un pod produce un sunet aparte...
Priveam la călători, în mare parte navetişti erau răpuşi de depresii sonore, sunt atât de trişti! Trata totul ca normal! Componentă a nivelului de trai.
- Clara poate că l-am pierdut pe Dumnezeu ?
Pentru câteva secunde am căzut pe gânduri amândoi, cu o mişcare atentă ţe-am aranjat cruciuliţa de la gât.
Între trenul nostru şi linia orizontului se pierdea natura în frumuseţea ei, cât o să mai muşte hidoşii acestui sistem din ea?
Mâinile noastre intrase într-un joc, trasam linii prin atingeri să nu ne îngheţe! “Frumos, foarte frumos!” Repeta un bărbat mai învârsta nebărbierit în timp ce privea lung spre fereastra de pe coridor din dreptul nostru!
Eram evadaţi, este cuvântul care-l foloseam în escapadele noastre. Veneam din zona capitalei către o alta, unde se respira aer curat.
Pe munte ne simţeam liberi, ştiam că am putea trăi fără multe altele.

Deţine parcă raiul din lume, locul unde se pot termina gândurile!
Ne leagă de munte întreaga noastră relaţie, mai multe amintiri frumoase decât de oricare alt loc.
- Robert am putea să locuim aici la munte, să construim casa noastră, una solidă, eternă!
Am zâmbit, zâmbeşti şi tu, te-am întrebat:
- Clara cu ce am trăii? Ridici uşor din umeri mă priveşti în ochi apoi îmi răspunzi scurt.
- Din iubire!
Tăcere.
Am convingerea că totul între noi a devenit iubire. Nu ştiu dacă vreodată a fost mai frumos ca acum! Poate că a fost. Poate nu am iubit în tot acest timp purtând o pâclă pe ochi, o ceaţă grea care să-mi ascundă adevărul, adevărul fiind acum tu, draga mea, că sincer nu îmi mai pasă decât prezentul! Nici de lume, nici de timp, numai de noi şi de Dumnezeu!
- Ştii Clara?
Îmi doresc să ne aşezăm jos pe o stâncă şi să rămânem acolo aşteptând pentru totdeauna ceva ce s-ar putea să vină curând. Să aşteptam împreună cursul vieţii. Ceea ce eu aştept să poată fi definit. Ceva dincolo de viaţă şi de moarte, dincolo de departe! Iubirea, draga mea, iubirea este viaţă suntem noi.
- Vrei?
Iubirea se naşte, trăieşte şi nu moare, păşeşte în eternitatea cu noi!
Vreau Robert, dragule!
Peisajul se înalţă şi până la câţiva zeci de metrii deasupra liniilor de tren, stâncile îl acompania. Domină o geologie impresionantă ce se azvârlă direct către munţi, fără intenţii graduale şi fără alte ocolişuri. Zgomotul trenului absoarbe cuvintele lor şi timpul, rămân doar cu expresia feţelor şi a surâsurilor.
Stăpânit de tentaţia unei duble evadări din aerul capitalei şi instituţia în care lucrează Robert ţine strâns în mână, mâna Clarei în plimbarea lor pe cărările muntelui.
- Clara să ne lăsăm purtaţi către o lume a cărei adâncimi nu le cunoaştem, pe un drum ce îl dorim a ne conduce la hotarele frumuseţii. Cea mai periculoasă celulă în această societate e aceea în care te simţi în siguranţă. Trebuie să evadăm, nu ştim ce va fi la capătul drumului însă ştim că vom fi liberi.

- Clara hai să fugim, să uităm de locurile care le ştim până acum.
- Gândeşte-te ne va fi greu. Avem nevoie de viză! Sau riscam trecerea ilegala a graniţei! Nu avem bani ca să trăim o perioadă de timp.
- Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla Clara, presupun, trebuie să analizăm!
- Din ce ne vom întreținem?
- Sunt dispus să spăl vase prin restaurante, să tund trandafiri sau să plimb căţei, să ştii!
- Dumnezeu ne-ar călăuzi paşii, sunt convins.
- Părinţii Robert, vor avea nevoie de sprijinul nostru!
Ai schimbat discuţia, te-am privit cum te ridici, cum îţi înfăşori în jurul gâtului eşarfa ca mai apoi să mă inviți a continua plimbarea. Era ceva cunoscut la tine, aşa se întâmpla întotdeauna când aveai de luat o decizie importantă.
Cu paşi calmi şi aşezaţi înaintăm prin zăpadă, urme rămase, gânduri purtate cu noi. Păşim în tăcere pe o cărăruie flancată de mormane de zăpadă, pierzându-se odată cu ziua ce făcea loc nopţii.
Noi privim în viitor.
Amintirile sacrifică viitorul în numele prezentului. Ne lipim de fereastră, pe coridor şi-a făcut apariţia o femeie, nu foarte bătrână, înaltă, cu părul cărunt. Era oarbă, bastonul acela alb, ochii inundaţi de un alb inexpresiv întărea convingerea mea.
Aveam în mână un pachet de biscuiţi, îi priveam eticheta ca o perspectivă, un mod de a vedea lumea liberă, o agăţare de simboluri, mintea nu vrea să renunţe. Caut cu atenţie mâna cerşetoarei, înclin pachetul, biscuiţii alunecă în mâna cei prinde cu siguranţă.
Privelişte plăcută, trenul prinde viteză se strecoară printre dealuri sub cerul senin. Se aşezase o stare de destindere, de degajare o rupere de senzaţia că această societate e de rahat. Buna dispoziţie te scoate din butoiul cu melancolie, te deconectează de la toate relele. Poate fi un fel de protecţie, cortexul realizează şi opreşte forţat procesul. O indiferenţă faţă de sistem m-a făcut imun, continui să mă simt un om liber! Starea pe care o aveam era libertatea, senzaţia de a căuta, când cauţi găseşti, într-un fel sau altul. Convenţiile anterioare, simbolurile cu toate sunt abandonate, nu îşi au locul într-o gândire dinamică, liberă.

- Clara ce oferă omului obişnuit societatea contemporană? Nu există posibila sursă de soluţii şi provocarea gândirii . Teme majore ale fiinţei umane: libertatea, viitorul, fericirea sunt tratate într-o manieră utopică . Relaţia dintre societate şi individ este relativă, cauză care face ca individul să-şi schimbe convingerile cu uşurinţă. Devine dependent, uşor de manipulat şi astfel victima sistemului.
- Robert însă noi nu gândim aşa, poate din această cauză ne simţim izolaţi!
- Izolaţi într-un fel spus! Ce ne leagă pe noi de doctrina comunistă? Nimic!
Aşa, încet dar sigur vor “construii” omul nou! Fragilitatea ființei umane este bine exploatată de cadre ale partidului stat.
- Iubire, un om ar trebuii să aibă regrete dacă nu a luptat să se smulgă din acest sistem, nu dacă va pierde! Lipseşte la român spiritul de competiție ce a fost înlocuit cu dorința de supraviețuire. Este una din cauzele actualei stări, a noastră a românilor. Adevărata deviză a structurării actuale a societății limitează cu bună știință arta libertății. Acest fel de libertate arată limitările intrinseci ale omului.
- Clara tânjesc după libertate, oare aşa se va desfășura întreaga mea existență?
- Robert acest sistem va fi fără viitor ! Eu nu concep un sistem viu bolnav, bolnav de bună voie.
- Iubire, se caută un bine imediat! Acest bine imediat va deveni răul îndepărtat, din ce în ce mai greu de vindecat pe măsura trecerii timpului. Totuși, soluții și tratamente sunt încă disponibile.
- De acord, mai rămân doar alegerea corectă și acțiunea. Acţiune individuală sau comună.
- Clara noi am ales trebuie să fugim, rămâne să decidem cum şi când! Vom stabili, clarifica orice amănunt în detaliu, se vor naşte întrebări noi, le vom găsi răspunsuri. Nu putem reduce la ceea ce ne este îndeobște cunoscut, am fi iresponsabili.

 

Drepturi de Autor:

Copyright © 2014 Gheorghe Şerbănescu Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a materialelor publicate este permisă numai cu acordul redacţiei, deţinătorii drepturilor de autor.

Materialele care apar pe acest blog aparţin
Autorului şi nu se pot reproduce fără acordul scris al acestuia. Toate textele
Expuse pe acest site sunt protejate potrivit Legii nr 8/1996 privind dreptul de
Autor şi drepturile conexe.


 

Sonet gazel în O

Oare?...

O viaţă-ntreagă-am căutat cu-ardoare
oaza promisă de destin în care
ocrotitor sălaş să-şi afle viaţa
obişnuită din deşert să care

ostenitoare-împovărări stupide....
Oricât am căutat-o nu apare,
odihna amânându-mi-o întruna,
ocol dându-i ştiind că în zadar e .

Oare mi-e dat să plec fără-a cunoaşte
odată şi odată-a ei splendoare?
Osândit sunt să nu sărut cu sete
oglinda răcoroaselor izvoare?

Omul din mine-ntruna se revoltă,
òrficul suflet cântă-n resemnare.

Anatol Covali

SANCTUARE ÎN VEȘMÂNT

 

Prin nopți de sanctuare, în veșmânt,
Hălăduiesc fantastice genuni,
Cu- atâta paradis și voluptate,...
Îmi caut zeitatea-n alte lumi.

 

Heruvice ascensiuni coboară
Spre sensul înțelesului curat.
Prin înălțarea gândurilor clară,
Mai văd un sanctuar neîmbrăcat.

Ușor, îi dau cuvântul să-l îngâne,
Ce-n voluptăți de vis neispitit,
Desăvârșirea sensurilor fine,
E-acest poetic prea-adeverit.

Când tot zeiescul e o veșnicie
Peste neînțelesele genuni,
Iar voluptatea nopții mă îmbie
În paradisul clarului nocturn,

Prin nopți de sanctuare- nveșmântate
Nu mai e umbră de-ntuneric fad,
Lumina, preschimbată-n forțe sfinte,
E Dumnezeul lumii, neîntunecat.

Și-n înălțarea gândurilor, clară,
Veșmintele în temple se mărturisesc,
Când nopți cu voluptăți amare,
Spre bolți cu jumătăți de cer privesc.

Aice mă înalț în vieți nestinse,
Heruvice ascensiuni s-au împlinit,
Sunt cât un suflet, cu lumini nescrise
În sanctuarul, dezbrăcat de necuvânt.

Îmi caut zeitatea -n alte lumi,
Cu -atâta paradis și voluptate,
Prin nopți de sanctuare- nveșmântate
Hălăduiesc fantastice genuni...

 

Lilia Manole

Drum trist

 

Mai plânge drumul câteodată
Că pietrele îl dor printre tăceri,
Că macii de pe margini vin şi pleacă
Lăsându-i ochii goi, fără plăceri.

De-atâta praf se umple şi cuvântul
Cel auzit când pasul tace-n drum.
Mă minunez că se aude cântul
Din glasul lui cu umbrele de fum.

Când asfinţim cu florile-n privire
Şi sufletele pline de iubiri
Mai face drumul o mărturisire
Printre petale roşii de amăgiri.

Dar ştiu că depărtarea nu mai doare,
Că ploile pe drumuri nu mai plâng,
Doar timpul dintre noi simte că moare
Când stropii ploii degetele-şi frâng.

 

Mihaela Gudana‎


 

ÎN PRAG DE TOAMNĂ

 

Și-a despletit toamna pe umerii colinelor
Mantia cu felurite arome ale poamelor,
În alfabetul culorilor frunzelor sale-n tenta de-aramă
Coroana precum zeițele o poartă de bună-seamă!

Ne-mparte fiecăruia ploaia sa cea darnică
Truditul rod bogat prin muncă harnică
Și bucuria tuturor mirenilor e-n ochii lor senini,
Deși pe cale dezlânat aleargă-n vânt ciulini.

Se-ndepărtează tot pe rând în zarea cea surie
Cârduri de cântătoare lăsând cărarea codrului pustie,
Iar brazda răsturnată-și reia nuanța de castană,
De-a razelor căldură glia rămâne-acum vădană.

Își poartă dorul a speranței lui pâlpâire
Pe genele amurgului ori într-a zorilor ivire
Ce-l risipesc sau îl adună-n zbor lin, întins
Îndrăgostiții pe al tărâmului iubirii cuprins!

( C. Mi – Re – La E. )

 

Cernat Mirela

 

La un colţ de stradă

La un colţ de stradă
stă o fată oarbă...
oarbă de iubire
şi de fericire...

 

...fata lăcrima
ofta
suferea...

...continuu plângea

 

nu mai plânge fată
mergi acasă de îndată
uită tot ce-a fost
un joc de prisos...

 

...nu am iubit
de când mă ştiu
de ce sclav...
...al tău să fiu

 

la apusul lunii

vrei să merg cu tine
pe alei rătăcite

visuri neîmplinite

 

farsă rafinată
un alint ştiut
ce te leagă toată...
...jertfă irosită

 

dragostea-i menită

mă priveşti cu dubii
ochii-ţi plini de lacrimi
dar te pierzi în unde

în cadru amar

naiv

victima tardivă

către infinit

plânge universul
steaua ta modestă
are sens...
...celestă

eu nu te-am minţit

adevărul doare

temeri şi necaz
masca bărbăţiei nu ţin pe obraz...

 

Şerbănescu Gheorghe

Mariana Didu

acolo unde numai îngerii mai ascultă...

actele de divorț dintre lume și geniu
au fost depuse furibund
în groapa comună a cimitirului
de suflete flămând
din Viena, într-o zi de decembre friguros
unde, spre gloria ei, lumea postumă
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic al uitării din urmă.
și, de atunci, scena se tot repetă.
între dionisiac și apolinic,
flautul și recviemul,
ultimul fruct depus în coșul culegătorului...
viața alege întotdeauna, dragii mei,
parfumul opusului ei.
raiul îndoliat la care bate Mozart, tânăr,
ținând în mâna sa de dantele tremurânde
ultima operă.
a sosit noaptea, Mozart…
nimeni nu l-a mai căutat…
deasupra altor trupuri,
își găsise odihna îngerul aruncat,
trimis de Dumnezeu pe pământ...
sfâșietoarea lumină a întunericului
ce ne înconjoară, în parcul tău cernit,
frunzele iernii îți șoptesc numele aiurind...
o liniște senină a înnoptat pe cerul plumburiu
până când lumea a aflat că te-a pierdut,
deși în inimi tu ești viu prin opera ta
o, înger al muzicii inimilor îndoliate
o, Mozart care dormi regal în suflete defrișate
dacă ne-ai putea auzi durerea
de a te ști din iubire chemat
acolo unde numai îngerii
te mai ascultă, înfiorați,
o, Mozart, e noapte, decembrie,
zi în care și tu și noi am murit puțin…
Mozart… Mozart… Mozart…
ecou ceresc al fiului omenirii…


Mariocristian Almasanu

Și iată

 

Și iată-am înțeles, într-un sfârșit
Că dragostea e practic o himeră
Pe care-o descriai cândva ca sferă,
Ciudat, chiar și ideea a murit.

Și iată-am înțeles, într-un final
Că nici măcar n-am fost o noutate,
Tu le știai, de la-nceput, pe toate,
Eram femeia, cumva, în general.

Și iată ești atât de ocupat
Cu alte cuceriri, tot efemere
Și lor le spui despre aceleași sfere,
Că nu mai sunt, nici nu ai observat.

 

 

Potop

 

Iarăşi plouă-ntruna, e o porcărie,
Mi-e atât de frig, mi-e atât de rău,
Nimeni nu mai ştie, mâine ce-o să fie
Poate ne vom duce cu toţii-ntr-un hău.

Iarăşi plouă-ntruna, apa-i peste tot,
În birou la mine apa e sărată,
Sună telefonul şi răspund înot,
Cu voce străină, rece şi îngheţată.

Iarăşi plouă-ntruna, gândul mi se îneacă,
Stă pe fundul apei câte-un argument,
Vreau să îmi aducă cineva o barcă,
Azi vă dau pe gratis orice document.

Poate că-i sfârşitul, poate că-i potopul
Se răstoarnă toate, toate de prin gând,
Gata, gata moartea să-şi atingă scopul,
I se văd în apă ochii scăpărând.

E final de lume, e final de eră,
Hai să fim mai buni barem un minut,
Poate viaţa-n sine este o himeră,
De aici din apă, prieteni, vă salut.

Din volumul Moneda spre vise

 

Angelica Ioanovici

 

Toamna-i în mine

 

Soarele iubirii, aprins de focul regretelor,
se pierde-n asfinţit.
Mă pierd şi eu în ploaia frunzelor solitare,
ca-ntr-un dans de fluturi.
Toamna-mi toarnă în vene lichid roşiatic,
picături de melancolie.
Clopote metalice bat în mine uitarea,
lacrima unui dor stingher.
Fiinţa mi-e roasă de rugina clipelor,
omizi înfometate.
Aud în depărtare strigătul pădurii arămii,
mamă îndurerată
îşi plânge copilele zburătoare, plecate
spre visuri de soare.
Brumă de gânduri îmi picură în sufletul
înveşmântat în roze…
E toamnă-n inima înfiorată de doruri grele
ca plumbul…

 

Lavinia Elena Niculicea

Dor de minuni

 

Norii şoptesc printre lacrimi,

Cuvinte rostogolite în vers,

Soarele aprinde ascunse patimi,

Noi doi - lumânări în univers.

Păşesc prin vise cu sufletul desculţ

Gândurile mi se rănesc de spini

Mă vindec prin al dragostei cuvânt,

Sculptez în inimi dor de… minuni.

 

Lavinia Elena Niculicea

 

În scurt timp mi-am propus să finalizez romanul! Va destăinui un nou fragment. Va pup pe suflet, semenii mei iubiți!'

(fragment din roman: Sunt lacrimă din lacrimile tale, autor Gheorghe Şerbănescu)

 

În serile mele, când mergeam sau alergam, să fac sport, eram eu şi gândurile care îmi îngheţau sufletul ca un crivăţ nemilos, chiar dacă eram în plină vară!

Nu, nu sunt un bărbat ce mă hrănesc din trecut, sunt doar un bărbat încercat de Destin. Sunt ca o conservă goală, inutil şi inert, îmi amintesc de escapadele noastre, îmi e dor Clara, când evadam din Bucureşti către munte! Mă doare, simt durerea până la ultima celulă, cum îmi aleargă cu cruzime în vene căutând drumul spre inimă, să o asfixieze, să o terorizeze, să o oprească din tic - tacul ei firesc!
Din când în când, îmi amintesc cum ne iubeam! Cum te-am pierdut! Cum nu pot să te uit! Şi atunci totul doare mult mai tare şi dorinţa de a depăşii, pe loc, devine cea mai puternică simţire ce mi-a izvorât vreodată din suflet. Iubirea ne face mai buni, mai senini, mai împăcaţi cu noi însă tragedia ce face cu noi? Pe mine iubirea m-a făcut să mă înalţ, să mă răzbat cu tine Clara! Mi-a fost dat să iubesc şi să fiu iubit. pe cele mai înalte culmi ridicat, ca apoi să am de unde a mă prăbuşi!
Eram o familie realizată, puternic
ă. Gândeam ca totul ne aparţine, nu numai noi unul altuia, ca nimic nu ne poate sta în cale. Tot ce aveam, venise cumva de la sine? Nu, pentru tot ne ostenisem împreună! Vroiam, luptam toată familia, ne dăruiam, realizam! Acesta era algoritmul vieţii noastre, tu, Clara ai fost prima femeie care clipă de clipă, m-ai ţinut cu ochii larg deschişi, într-o căutare continuă. Cumva, regulile mele se aplicau acestui amoros mesaj al tău? Altele nu ştiam, nici tu nici eu!

Am început să inventăm reguli noi numai pentru noi! Într-o inerţie calculată sublim, ne lăsam să alunecăm în jocul nostru, jubilând satisfăcuţi când mai ne imaginăm deznodământul... eternitatea o aveam la picioarele noastre. Însă ca o veritabilă săgeată ucigaşă, a lovit, astfel am ajuns într-o lume cu totul nouă. O lume a durerii! Clara, tu acolo, dincolo de departe, eu, aici... atâta dor!

Plutesc cumva între mine şi eu, extatic dar nefericit, îmbătat de senzaţiile reale pe care le accept, care îşi fac culcuş şi se înmulţesc prolifice în sufletul meu, ameţit de neînţelegere? Gândirea mea îşi cerea tributul raţiunii. La început lovit, abia ridicat, apoi mai tare. Din ce în ce mai puternic, îmi auzeam mintea strigând: “vreau să rezist” şi atunci, continuam acel dans dureros, ameţitor, obosit şi cu pupilele mărite de adrenalină.
Plutesc, mă simt, exist! M-am mutat temporar în alt dormitor, pretextând o evadare!. Sufletul meu plângea de dorul ei, îi ascultam suspinele. Pot fi ale mele... Inconştient, am început să caut explicaţii. Şi în timp ce eu tot nu înţelegeam, într-o dimineaţă cu soare mult şi miros de flori de tei când eram puţin trist, puţin mai mult singur, vroiam să îi aud vocea caldă, să mă înveselească puţin, stupoare. Vroiam să fie aici cu mine Clara, caldă şi răbdătoare, fericită, să mă îmbrăţişeze, şi să-mi dea un ceai cald cu biscuiţi în bucătăria noastră, cu flori în geam. Am stat ore întregi... să accept realitatea... şi acum... umblu pe străzi încercând s-o zăresc o secundă. O caut iar în siluete de femei, în zâmbete fericite şi nu mai ştiu dacă a fost adevărată sau doar am visat-o. Şi urlu la viaţa aceasta, să se oprească, să înceteze...
Sunt doar un bărbat nefericit, lovit de Destin, inutil şi inert, îmi repet! Mă privesc, mă reculeg, nu mă mai vreau să plătesc, am tot plătit, gata! Şi totul a încetat ieri.
Privesc linia care uneşte cerul cu pământul cum se pierde în verde, cum dispare, albastru curgând peste lume, peste dragoste, un tablou învechit de ploile durerii, nimic mai mult, uleiuri îmbinate de un penel nebun supus tragediei, un neant ceţos, înfrigurat, ce zdrobeşte continuu.
O tinereţe întreagă, o viaţă am ţinut-o de mâna protector, am iubit-o din timpul întâi al întâlnirii noastre, nesătul de primul dor neînţeles, descoperit apoi, dincolo de sine, o iubesc şi o voi iubi! Ne-am pulverizat fiinţele noastre total în sângele iubirii, durea în priviri oboseala, absenţa ei mă chinuia.

Urcam acel munte, cu toţi ceilalţi, prieteni, colegi dar eram doar noi, veneam din timpul veşniciei noastre!
Draga mea, chiar acum te-am iubit în gând prea mult, prea aprig sau visător! Am lăsat sărutul meu în vânt să atingă locul de mijloc al braţului tău, la încheietură, acolo unde viaţa pulsează grăbită. Mi-am luat clipe din real, din lume şi m-am aşezat să îţi scriu, când oboseala insista să mă trimită la culcare. Pereţii sunt iarăşi trişti, patul dezgolit, fără lenjerie, ştii ce înseamnă... lipsa ta? Sub cer trecuseră prima perdea de nori, se vedeau fulgere mai jos. Încerc să culeg stele, să le aşez în palma în strălucirea lor! La început am refuzat să înţeleg, plecarea ta, pierderea, tragedia părea grea şi hidoasă.

Am urcat pe munte de mai multe ori într-o săptămână însă îmi lipseai, Clara! Începusem să urăsc foşnetul pădurii şi tăcerea ei refuzam totul, numai fumam şi gândeam... scriam din ce în ce mai puţin. Un timp ce îmi sufoca dimineţile, serile şi nopţile!

Ce ciudat cum străbate iubirea păienjenişul timpului!
Te urmăream prin viaţă ca un condamnat, a încetat totul. Admiram, ridicând privirea spre unul din copacii sub care mă aflam. Dumnezeule!... Iată una dintre minuni! Am privit în speranţa că voi vedea cerul înstelat al nopţii. Mare mi-a fost uimirea când privirile mi s-au lovit de coroana deasă de frunze ce părea a ţine loc de adăpost. Emoţie în glas, aici, în mijlocul naturii, printre arbori şi aştrii, dragostea îşi are locul ei. Asemeni nouă, plantele şi arborii au învăţat limbajul inconfundabil al iubirii. Am stat aşa timp îndelungat, contemplând această scenă extraordinară, lăsând vântul să-mi mângâie părul. Ramurile uscate de brad foşneau în lumina palidă ce inundă chipul meu. Totul era altfel. Aveam să aflu mult mai târziu, dar nu pentru a evita neprevăzutul, ci pentru a fi urmaşul tragediei! Gândurile mi-au fost risipite de existenţa peisajului ce ascundea, trecut de iubire...
Liniştea se aşternu apăsătoare în pădurea întunecată şi doar ciripitul păsărilor o mai tulbura.

Mă las îmbrăţişat de somnul dulce şi odihnitor. În zori, când soarele lumina pământul, de la fereastra camerei răcoroase trupul meu se legăna parcă pe aripile vântului, printre ramurile înverzite ale copacilor.

Am încercat să mă întorc la scris, scris ce mi-a fascinat adolescenţa, viaţa cu tine Clara! Nu mai găsesc acum în scris nimic din acea vrajă care mă ţintuia mut de admiraţie. Odată în plus, descopăr durerea însă voi rămâne fidel nouă.

Sufletul meu este umbrit, uscat şi zdrobit, gândesc că singur lucru care mă ţine în viaţă este dorinţa să depăşesc toate acestea, astăzi, cu inima pustiită de orice suflare, scormonesc în scrumul acelei tragedii şi mi-e dor. Dumnezeu ştie cât mi-e de dor, să găsesc fie şi numai o scânteie vie, din iubirea pe care timpul a îngropat-o atât de vremelnic. Aş vrea, măcar atât aş vrea, ca sufletul să-mi fie doar pereche, simţiri frumoase al acelui zbucium pe care-l stârnisem noi, odinioară. Cu siguranţă, nu poate să existe nici un sentiment care cu un biet jăratec să domine flacăra iubirii noastre!

Ce este cu adevărat viaţa, odată cu vremea, exigenţa expectaţiilor noastre... tragedie? Simple personaje care vin să o întâmpine ori forţa Destinului în lupta sa continuă cu vrerea noastră care aleargă între dorinţă şi rugăminţi?

Mi-am construit direcţii de a scrie, a relata istoria, istoria reală însă totuşi singura istorie cu adevărat importantă pentru mine, acum, ce am îndrăznit să o scriu este tragedia vieţii mele! Am scris şi voi scrie despre trecut, prezent... şi ce va mai urma!

Geamurile amfiteatrului sunt larg deschise. Agitaţia oraşului răzbate astfel în interior. O nouă zi, un an nou, un nou început.

Mă îndrept spre Aulă, încep parcă să simt în suflet ridurile ce refuza să se întărească pe fruntea mea. Studenţii întârziaţi, încep să intre, îi privesc, stângaci şi timizi! Prezenţa mea îi tulbura, nu îşi găsesc locul, nu ştiu dacă să vorbească în şoaptă sau să ocupe un loc!

Un mister, o nouă pagină de citit, un nou capitol de învăţat. Ce uşor, ce simplu pare a fi! Însă oare ei ştiu că eu sunt lovit de destin şi trist? Şi mai preocupat decât ei de pagina ce trebuie să o întorc în propria viaţă, să îmi continui expunere aici!
Ei bine, simt că toată lumea a venit, deja, îmi aleg câteva cuvinte pentru a le atrage atenţia. Acest moment unic îi vor proiecta în timp, în istorie, îi vor captiva! Mă adresez lor: “Bună dimineaţa tuturor!” Suntem sortiţi unui efort colectiv timp de un semestru... sau poate un an să ne acceptăm reciproc! Vom şti oare cu adevărat ce a gândit Napoleon pe câmpul de la Waterloo? Este istoria adevărată sau e doar ceea ce au vrut unii să ştim? Voi ce gândiţi?

Se pare să fi stârnit interes!

Ochii lor se îndreaptă ţinta spre mine. E momentul să ofer satisfacţie vânătorilor de informaţii!
Având în vedere că suntem la un curs de istorie încep cu istoria noastră, a româniei! Azi voi expune eu, iar voi va trebui să îmi pregătiţi pentru data viitoare istoria în dezbateri!

 

(va urma)

 

De ce pământene ? …

 

De ce pământene,
când dai iubirea celui ce nu o simte,
cresc entități devoratoare
pentru intensitatea ei fierbinte
și-apoi o calcă în picioare
fără s-o fi văzut mai înainte?

De ce pământene,
nu ți-a ajuns rânduirea în poeme,
când toate cuvintele purtau chipul tău,
iar tu clamezi acum blesteme,
că fără formă-i Dumnezeu ?

De ce-ai ucis ultima frunză
ce-ți bătea cu iubire pe-al tău ram? …
de o iubeai cu-adevărat, mureai cu ea
și-n toate primăverile de suflet
alte frunze noi creșteam.

De ce mai mângâi acum cuvinte,
sau le ștergi dintr-o memorie de clipă?
Da! Te-am iubit… poate de mai-nainte
de a-mi mai crește tu cealaltă aripă
în forma mea de lut fierbinte.

De ce ?...

Serban Ecaterina

 

Address:

 

Pe trupuri calde cad cununi

 

Ne aşezăm în noapte precum luna

pe trupuri calde cad cununi

ceruri ce curg prin noi şi pe aproape

lovesc în clopote

amor

răsună în eternitate

ne îngropăm

se răsucesc

râuri ce curg

cum ne ridică

iubirea în divinitate

în căutări de semne arse

în vagul nostru

ce trecut

în trupurile cu peceţi

din raze

atâta dor

atâta lut

ne afundam în al iubirii ghem

legaţi pe veci

ne este martor luna

uitaţi de patimi

agăţaţi de frunza amintirii

prin val de gând

eu scriu acum

cu mâna-mi roasă de păcate

în zorile deschise

nu interdicţii

zori închise

ferecate cu mii de lacăte vroite

privesc trecutul vieţii

el tot revarsă în umbra crucii mele

soare-n apus

ce aduce şi aşează

peste o inimă

tristeţea

o cale spre destin

un drum al vieţii şi-al visării

mă simt un eu

în drum impus

gândesc

tot lupt să uit

sensul durerii

trecutul meu plin de amar

pornit din clipa tragediei

iubirea e nemuritoare

sunt singur şi merg

către al meu dor

spre locul alb

atât de rece

ce mă tot cheamă

să mă-ntorc

la veşnicie

eu totuşi cred în darul nemuririi

cred în iubire şi destin

ştiu că iubirea e un chin

viaţa-i iubire

povestea mea

este o carte

tu cititor

nu încerca a o închide

să o păstrezi în tine

de n-ai trăit ce e iubirea

poate a fost un vis ciudat

alungă amăgirea

şi plânsul vieţii neîncetat

aşează-te în nemurire

alungă moartea

tu rămâi

nemuritor în lacrimi şi suspine. 

 

Şerbănescu Gheorghe

Sper să mă odihnesc mereu pe buzele ei

 

Linişte în corp

mă strecor cu voce tare
lumini absente
uşile sufletului

ferecate
dorm visele cu nepăsări trase pe ochi
să nu le deranjeze lumina
am auzit şi eu că sunt abandonat
într-o zona bună
adevărat
în zona mea
a suferin
ţei
foarte aproape de uşă
să pot da nas în nas cu ea
duşmancă mai e dragostea
cândva venea la uşa mea
acum
ea fuge
sună la uş
ă

apoi dispare
nu iubeşte
de fiecare dată se împiedică
eu iubesc
am luat-o la mine în trup
i-am cântat
îi zâmbeam
îi glumeam
o adormeam
îi plăcea
ne doream
ne doream să rămânem
când
peste noapte
simţeam siguranţă
ne înveleam în dorinţe
dimineaţa ne vedeam de treabă
la plecare
ne îndreptam către rai
când s-a făcut timpul
timpul nerăbdării
a fugit
trupul meu i-a rămas

nimic
părţi din ea rămâneau în mine

unele fugeau
eu nu puteam să mai ies înafara ei
apoi am devenit doar o hăinuţă

de purtare
sper să mă odihnesc mereu pe buzele ei
devenind strălucirea ei
din zăpăcit
un zâmbet. 

 

Şerbănescu Gheorghe

O altă toamnă

 

Cârdurile de cocori își i-au zborul

spre depărtările senine

purtând pe aripi arșita zilelor de vară

și praful drumurilor de tară.

 

O altă toamnă în care

urme de pași se desenează pe aleile

parcului scăldat în caldă lumină

păstrând amintirea unei priviri

a unei îmbrațișări uitate pe o bancă.

 

O altă toamnă unde

frunze îngălbenite se prind în dans lent

în ritmul ultimei simfonii

desprinse din desișul pădurilor, din

foiajul lor frumos colorat.

 

Oprește-mă în nostalgică toamnă,

înainte ca iarna să mă prindă

în mrejele albului ei, ca frigul să-mi,

înghețe iremediabil sufletul și

să mă pierd în imaculatul zăpezii.

 

Antonella Mocanu

27.08.2012

 

 

Iubirea curge în cercuri

 

Apare-n noapte precum luna

Desfide faţa unui zeu,

Aşterne în trup de om, cununa

Pe suflet preţuirea.

 

Prin trupurile noastre curg ceruri,

Bat clopotele amorului etern

Se răsucesc priviri, tăcere, nu cuvânt!

Iubire în divinitate, atingeri, jurământ.

 

Săruturi în cascadă, semnăm prezent

Alunecă vagul trecut!

În trupuri raze ce pic pe lut

Ostoiesc setea de iubire.

 

Trupuri se frâng în dans delir

Se întorc tăceri în lanţ.

Iubiţi în şnur de fir, înfăşuraţi

Legaţi eterni, martora îi luna.

 

Pe frunza amintirii, uitaţi de patimi

Plutim de-i zi sau noapte,

Purtaţi de aripi nevăzute

Prin val de gânduri ne apuse.

 

Iubirea este nemurirea

Ce-n suflet o purtăm,

Aici e cald şi bine, senzaţii şi trăiri

În viaţa doi îngeri ce-am iubit.

 

Viaţa-i iubire, este o carte

Nu încerca să o închizi

Trăieşti citind-o!

Nemuritor în suflet şi iubire. 

 

 

Gheorghe Serbănescu

 

RECULEGERI DE TOAMNĂ


Pe banca asta de demult, mulți din noi am stat... 
Și gândurile ne-am țesut ades făcând popas. 
Timpul să-l oprim am vrut,din drumu-i neîncetat, 
Puțin să stea cu noi,cât să-i furăm vreun ceas.

 

Am poposit și-acum,pășind timidă,așa ca altădată... 
C-atunci când pe furiș veneam,plină de vise... 
Când fiecare zi mi se părea a fi binecuvântată 
Și-acum privind în urmă,le văd un șir de flăcări stinse.

Mă văd precum stăteam pe-aceeași bancă, mână în mână... 
Cum vise ne făceam și ne-mpleteam speranțele-amândoi... 
Cum împărțeam în două tot ce aveam la îndemână, 
Iar azi,epave pustiite ajunse,săraci în suflete si goi!

De-ai ști cât mă gândesc la tine deseori! 
Te am în mintea mea puternic,așa ca pe-o coloană! 
Și-ntre cuvintele-ți încremenite îmi amintesc cum uneori, 
Ziceai că pentru tine-ți sunt,precum o sfântă icoană !

Mă întreb,acele clipe minunate pe unde oare-au dispărut? 
În ce colțuri și-n ce grămezi de vechituri le-am lepădat? 
De ce nu le-adunasem ,una câte una ,atunci când am putut 
Și-acum sunt spulberate-n vânturi,de negăsit vreodat?

Pe aceeași bancă din trecut văzui că ne-am lăsat, 
Numele în inimioare,scrijelite-atunci cu un briceag! 
Zâmbete și râsete-ntre noi și lacrimi multe am vărsat 
Și toată viața noastră, pe ea rămasă,de copil pribeag!

Venii și astăzi, după ani, cu timpul la-ntâlnire, 
Pe-aceeași bancă scorojit-acum,ce scârțâie jalnic,sec! 
Voi sta puțin să mă adăp și să mă-nec în amăgire, 
Un ceas să fur măcar din amintiri și-n urma... am să plec!

 

Anna-Nora Rotaru 

”Bună, mami, am venit...”

(Amalia, întorcându-se de la școală)

 

Puține femei reușesc să se facă de râs de trei ori la rând la prima vizită medicală pentru stabilirea diagnosticului de sarcină, dar mie mi-a ieșit cu succes. În primul rând, i-am spus doctorului că habar n-am cum de sunt însărcinată. Zâmbind politicos și cald ca un iceberg, mi-a zis că, în general, aude replica asta de la fetele sub cincisprezece ani, într-adevăr, din ce în ce mai rar, și că, după părerea lui, dată fiind vârsta mea și faptul că mă vede prima dată, înseamnă că am abordat metoda clasică, unanim aplicată și nu vreo înseminare artificială. Ca să nu mai vorbim că Sfântul Duh nu s-a mai ocupat de așa ceva în ultimele două mii de ani. Pe urmă l-am anunțat că nu vreau să mor la naștere. M-a întrebat dacă plănuiesc să nasc pe câmp sau în pădure, de una singură. Sigur că nu luasem în calcul una ca asta. Am pus cireașa pe frișcă atunci când a pornit un aparat prin care auzeam bătăile cordului fetal. Asta m-a făcut praf. Nici prin cap nu-mi trecea că un embrion de două luni și jumătate are inima formată, care mai și bate deja. În concluzie, am hotărât că nu pot întreprinde nimic împotriva acestei ființe, dornică, se pare, să facă parte din biografia mea absolut insignifiantă pe atunci. Ca și acum, de altfel. Purtam în ziua aceea o rochie de mătase albastră cu ape aurii, perfect mulată pe corp și pantofi cu tocuri înalte, iar cântarul mă mulțumise de dimineață arătând cincizeci și șapte de kilograme. Copilul era ceva încă ireal, îndepărtat, mai mult ca o părere și credeam că timpul va trece neschimbând nimic și, într-o zi, mă voi trezi, ca în filmele pentru cei mici, cu un coșuleț lângă pat, el conținând, bineînțeles, fetița pe care mă gândeam să o primesc; un băiat nu fusese luat în calcul, deoarece mă gândeam că n-am ce să fac cu el. Dar timpul n-avea de gând să lase lucrurile așa și perioada următoare mi-a arătat exact că iluziile mele fuseseră din cale-afară de roz. 
Vreo șapte luni trecură în tristețe și panică. Mă obseda gândul că nu voi fi o mamă suficient de bună încât să-i arăt puiului toată partea frumoasă a lumii, că mi-l vor pune în brațe de la maternitate și habar n-o să am ce vrea, ce-i trebuie și cum să-i împlinesc nevoile de bază. Va fi un pachețel scandalagiu și eu o incapabilă lipsită de intuiție și îndemânare. Pe urmă venea al doilea gând care îl anula pe primul. Urma să mor la naștere. Eram sută la sută sigură că un copil de dimensiuni relativ normale nu poate trece printr-un spațiu așa de îngust și eu să mai rămân în viață. Zis și făcut: am scris un testament pe care mătușă-mea l-a rupt. Am miorlăit jalnic până când prietena mea dragă Iulia, viitoare nașă a copilului, mi-a jurat că, în cazul morții mele, va vedea, în memoria mea, de câine și de cele două pisici pe care le aveam atunci. Și de copil. Și de bărbat. Asta m-a mai liniștit. Oglinda rămăsese, însă, o altă mare problemă, fiindcă o uram; iată de ce încetasem să mă mai uit de la gât în jos, altfel plângeam instant. Plângeam și când îmi vedeam toate hainele drăguțe de la care trebuia să-mi iau gândul o bună bucată de vreme sau chiar definitiv. Cam tot în perioada aceea, până să intru în prenatal, colegele de cancelarie îmi povesteau cu sârg și bunăvoință despre nașterile lor la care se chinuiseră până aproape de moarte clinică, vinete de dureri și ciopârțite de doctori de la brâu în jos ca să le poată scăpa pe ultima sută de metri.
Vestea ceva mai bună fusese că urma să am o fetiță, așa cum vroiam, ceea ce mă încânta. O să facem prăjituri împreună, mă gândeam, vom vorbi de băieții care îi fac curte, o să-i iau rochițe cu volane și va fi un fel de păpușică simpatică și prețioasă cu care o să mă distrez grozav. Asta, dacă supraviețuiam. Într-o după-amiază mohorâtă de primăvară cu capricii, stând pe canapea veselă ca o bufniță în ploaie, la televizor, într-o emisiune, a izbucnit deodată vocea guturală debordând de senzualitate a Amaliei Rodriguez cântând ”Ay, Amalia...” Asta e, mi-am zis, o s-o cheme Amalia și am simțit, pentru prima dată, că am putea avea o șansă. Nu mai rămânea decât să am răbdare și să văd ce urma să se întâmple. Între timp, lucrurile cele mai banale deveneau din ce în ce mai complicat de făcut, eu nu mă mai simțeam femeie, ci un fel de mastodont dizgrațios și nesigur pe fiecare pas, iar casa se umplea de flecuștețe colorate și fistichii, cu destinații năstrușnice; chestii comice de îmbrăcat, de baie, biberoane, tetine și tot ce mai considerau vânzătoarele și cunoștințele trecute prin asta că ne-ar putea trebui mie și pachețelului plângăcios. Cum nu mă pricepeam la bebeluși și încă eram de o inconștiență totală, eu i-am luat, din proprie inițiativă, doar o rață galbenă și pufoasă, prost primită de cunoscătoare pe motiv că bebe o să înghită puf din ea când o va roade. Asta m-a lăsat mască. Nu mă tăia capul că sugarii rod jucării. Aveam să aflu și că se zgârie cu unghiuțele, de aceea i s-au cumpărat niște ciudățenii de mânuși care se legau cu șirețel. Mă târam de colo colo, din ce în ce mai nesigură pe picioare, încercând un soi de plimbare scurtă, ca un bolnav în pragul unui transplant cardiac și supusă permanent pericolelor străzii: boxerul prietenos din vecini care m-a lipit odată de o mașină, nedorind altceva decât să mă lingă fericit pentru că îl strigasem pe nume sau nebuna oficială de la două blocuri distanță care, în perioadele ei proaste, arunca cu sticle și borcane de la balconul garsonierei....cum stătea la etajul unu, ochea destul de bine. Cu doamna Nuți, așa o chema, aveam să mă înțeleg perfect peste câțiva ani, plimbând-o pe Amalia prin parc. În perioadele de acalmie a bolii psihice incurabile era încântător de amabilă și foarte caldă cu cei mici pe care îi urmărea cu drag, amintindu-și de copiii ei. Trec peste cuțitul cu care îmi sărise cândva în față.
În după-amiaza cu pricina, mă odihneam după ce prinsesem un spor brusc la treabă. Spălasem câinele, o cadă de rufe (mașina binevoind să se strice tocmai atunci), gătisem patru feluri de mâncare și făcusem curățenie, just in case. Tocmai mă așezasem în pat, cele două pisici dormeau liniștite lângă mine, când mi-am dat seama că am încurcat-o....rău de tot. Cum nu mai era cale de întors, am dat telefoanele de rigoare, chemat consortul de la serviciu, anunțat mătușa și am trecut repede la treabă. Cu dușul n-a fost o problemă, dar fardatul era musai și m-am gândit că e timp să-l mai scot și pe câine la o plimbare foarte scurtă. La camera de gardă a spitalului, după obligatoriul consult, am întrebat-o politicos pe doctoriță dacă n-ar fi mai bine să mă întorc acasă și să vin altădată. Din privirea ei mi-am dat seama că o luasem razna, așa că m-am lăsat dusă unde se hotărâse că trebuia să ajung. Eu fac parte dintre norocoasele care au născut natural și râzând în hohote, grație anesteziei epidurale; mare, foarte mare invenție! Imaginați-vă o femeie zâmbitoare, liniștită, vorbind relaxat cu cei din jur (substanța e oarecum euforizantă, altfel nu-mi explic starea de bine care mă cuprinsese brusc), citind o revistă și astea toate în plin travaliu, discutând pe teme de germană cu un stagiar, care se apucase și el s-o învețe și nu pricepea anumite lucruri. Amalia sau Missy-Pisi s-a năpustit în viața mea seara, aproape de zece, dar nu demolând-o, așa cum mă așteptam, ci reconstruind într-o secundă toate ruinele destinului meu și luându-mă definitiv în stăpânire. Eram mută de uimire că putusem să trăiesc până atunci fără ea și am plâns pe masă, întrebând de vreo câteva ori dacă e chiar a mea și eu am făcut-o, spre distracția echipei care trebăluia cu zel să termine pe acolo fel și fel de lucruri. Sigur că nu mi-a venit să cred că scăpasem așa ușor, deci am întrebat-o amabil pe moașă dacă acum urmează să mor în urma vreunei complicații. Femeia și așa schimbase niște priviri ciudate cu cealaltă colegă când mă internaseră și primisem explicația că personalul e reticent cu profesoarele, fiindcă se isterizează ușor pe masa de naștere și fac probleme. Acum, însă, m-a asigurat că-s zdravănă tun și să fac bine să mă odihnesc cât mai pot. Asta era.....cum se făcuse deja unsprezece noaptea, n-aveam altceva de făcut decât să-mi urmez ritualul, deci m-am demachiat folosind șervețele demachiante, în lipsa unei chiuvete la care oricum nu puteam ajunge, am înghițit niște calmante pentru că trecea efectul anesteziei și m-a luat panica la gândul că fetița e singură acolo, în alt salon, fără mine. Aveam senzația că va dispărea și dimineața îmi va fi anunțată o catastrofă. De fapt, nu pățise nimic, dormise foarte cuminte, păpase, așa mi s-a spus, și am văzut-o câteva ore mai târziu. Am întrebat dacă pot să o iau în brațe și am primit alt răspuns care m-a năucit. Asistenta mi-a zis că e a mea și nu trebuie să cer voie, pe urmă mi-a explicat ca la copiii tâmpiți cum s-o țin, că pot s-o pup, să vorbesc cu ea, să ne obișnuim una cu alta. A păpat din prima ca un purcel o porție triplă de lapte. Eu eram obișnuită cu câini și pisici, ceea ce-mi amintește de prima baie pe care i-am făcut-o acasă. Am fost oarecum descumpănită pentru că nu știam cum s-o apuc și s-o țin, dar mi-am făcut curaj la gândul că spălasem atâtea animale încât un bebeluș nu putea să ridice mari probleme, așa că am curățat-o cum a dat Dumnezeu, până am mai primit ceva sfaturi. Apropo, primul scutec i l-am pus invers, după care m-am mirat ce simplu mi-a fost s-o îmbrac într-un costumaș; nu știu la ce mă așteptam, dar am constatat că era ușor manevrabilă...chiar și fără instrucțiuni de utilizare. La externare mi-o puseseră în brațe, gata ambalată, îmi uraseră să-mi trăiască și gata, în vreme ce eu mă uimeam ce inconștiență era în oamenii ăia să mi-o încredințeze, așa, fără să se asigure măcar că sunt zdravănă la cap și am niște minime cunoștințe despre bebeluși. N-aveam. Pe toată durata sarcinii refuzasem să citesc cărți pe tema asta, gândindu-mă că o să am timp pe urmă. Am făcut foarte bine, pentru că n-am avut deloc nevoie de ele. 
În fine, ca să mă întorc acolo unde rămăsesem, zilele de după nașterea ei au trecut foarte plăcut, oferindu-mi un spectacol pe cinste al naturii feminine în toată splendoarea ei. În spital născuse o rusoaică tânără care se găsise, cu sarcina aproape la termen, să facă o excursie cu autocarul, în România, împreună cu maică-sa. O apucaseră durerile pe la Intercontinental și la spital refuza cezariana, neînțelegând că nu poate naște natural un copil de cinci kilograme și trei sute. După mult balamuc, s-a rezolvat cum au vrut medicii, așa că ne întâlneam în camera de alăptare unde era același cor de plânsete; rusulețul plângea că era leneș și nu vroia să sugă, mamă-sa plângea de mila lui. Apoi îl lua pe cel mic, îl ducea la fereastră și zicea ceva de genul: ”ietă babușca”. Mi s-a spus că înseamnă ”uite-o pe bunica”. Cam tot atunci a fost internată o puștoaică de vreo treisprezece ani. Nu pot descrie senzația de groază pe care am avut-o la vederea acestei copile care urma să devină mamă, o fetiță de vârsta elevelor mele. Eram sigură că se sfârșește la naștere, dar una dintre moașe m-a asigurat râzând că nu știu eu ”ce elastice-s astea”; a avut dreptate, pentru că a doua zi eram colege la alăptat. Tot acolo era și o țigancă nu foarte tânără, voinică și cu o mutră de femeie bună, cumsecade, zâmbind tot timpul. Își admira băiatul și vorbea cu el

mângâindu-l: ”tot ești tac’tu...ai mâinili lu tac’tu, picioarili lu tac’tu și ești fomist ca tac’tu”. Într-o noapte, de oboseală, l-am smuls aproape din brațele asistentei, cu gândul că e odrasla mea. Am auzit-o pe femeie sugerându

-mi amuzată să mă uit mai atentă și să văd dacă-mi seamănă. Nu-mi semăna deloc.

Atmosfera s-a animat binișor când în salonul meu a fost adusă una care năștea al doilea

copil. Patroană de butic și local undeva la periferia Bucureștiului, genul de mahalagioaică cu ștaif și bani, îngrijorată că, în timp ce ea e internată, mototolul de bărbat’su distruge afacerea din nepricepere și credulitate, fiind un fraier de felul lui. De asemenea, se temea ca nu cumva să se ”constupe” în zilele următoare. În fine, după niște injecții administrate și multă zarvă, se porni și nașterea. Ei, dar unei femei

de afaceri nu-i e dat să-și aducă copilul pe lume ca orice muritoare de rând! Costel, omul bun la toate de la cârciumă, avea probleme și o tot sâcâia la telefonul mobil, așa că discuția lor era cam așa: ”Alo, Costele, ia zi mă, a venit ăia cu marfa? Aha, și unde-ai pus-o? Stai, stai mă că am o contracție și nu pot să vorbesc, auuuuuuu, auuuuuu, îhîîîîî, da, acu a trecut, ia zi....păi de ce-ai pus navetele în boxă? Nu știi

că vine ăla al lu’ Nae și șterpelește din sticle? Să le pui mai bine în beci și vezi și la bețivii ăia de i-a pripășit alde frate-miu că i-am prins pe la tejghea, dădeau cu ochii la casă. Vaiiiiii, i-ar vine una, mooooorrr Costele, parcă mă rup în bucăți, stai să-mi treacă, așa...au adus și țigările, sper, că le-am comandat acum două zile. Dar sacii ăia cinci de ciment i-ai dat meșterilor? Stai că nu mai pot să vorbesc, mă

ia la sală, păi numără-i, cum să nu fie cinci? Să te duci acu să-i numeri, auzi tu? Și să suni că las telefonul la cineva, aici. ” Mi l-a aruncat mie pe pat. Câteva minute mai târziu, am primit confirmarea că erau cinci saci. M-am bucurat pentru bietul Costel, altfel nu-l vedeam bine cu așa harpie pe cap. Ceva mai încolo, patroana s-a întors ușurată și proaspăt lăuză, cu chef de vorbă și poftă de mâncare. La o oră după

naștere s-a îndopat cu salam, roșii, castraveți și brânză; eram sigură că, din moment în moment, va plesni ceva în ea și o să văd o nenorocire, dar m-am înșelat. Pe seară, comandase deja tăticului niște bere pentru a

doua zi, pe motiv că e bună pentru lactație. M-am rugat lui Dumnezeu să nu fie dată afară din spital și să nu facă un alcoolic din bietul copil nou născut. 

Două zile mai târziu, năucă și fericită, plecam acasă cu Missy-Pisi, o fetiță cât un pisoi și o femeie care pentru prima dată, după niște ani, reușise să se împace cu lumea, cu Dumnezeu și cu ea însăși, deschizându-și cartea destinului 

la cea mai frumoasă pagină, aceea a maternității.

 

Odette Sofronescu

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu

PROZĂ

Aşteptăm răsăritul

Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfăşura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regeşti şi se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint, unde flăcările jucau deasupra apelor repezi ce mâncau din maluri de smarald căzute în râpele abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriţ de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele şi florile încă netrezite din somnul ţesut, sub pleoapele zeilor căzuţi la datorie. Liniştea pusă la uscat se rodea pe sine şi se destrăma muşcată de viespile dintr-un roi înroşit, ce nu îmbrăţişa odihna şi se revărsa peste marginile răcoroase în mătasea sângelui celui care scrie poeme.

La picioarele unei coloane fără sfârşit şi-au strâns aspiraţiile şi dorinţele sufletele unor veacuri care urcau şi coborau prin nobleţea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară şi adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma raţia de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna neagră şi dorită, niciodată destulă pentru foamea moştenită. Îmi vine să cred că şi cu viscole şi furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult, decât cu nişte legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului şi fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuţi decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalţe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranţă. Şcoala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care şi-au construit unul, nu este realizabil în ţara lor. Am luat forma paşilor de slugă de care ne îndepărtasem nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generaţii, alergăm şi de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieşi din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu şpagă.
Rasăritul pe care-l visăm se lasă aşteptat şi a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o ţară aşa bogată şi frumoasă, săraci. Unii puţini care ne-au spoliat ca popor de avere, vor să ne ungă ochii şi să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la televizor, îşi închipuie că ne pun eşarfa pe ochi şi ne mângâie tristeţea cu deşertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte şi să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric şi să nu rămână nicio umbră ce ne inundată de lumină. Obida răbdării coace fructul şi el va fi plin de seva demnităţii dincolo de orice democraţie de mucava. Avem încă credinţa că sufletul nu poate fi furat şi el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit şi cu voinţă astfel încât nimeni să nu scape de judecata aşteptată ce va deveni divină.

POEME

La capătul luminat al memoriei

 

Trec pe sub Turnul Sfatului cu oarecare exaltare
privesc atent din toate unghiurile,
clădirile Sibiului cu aură amestecată: gotică şi barocă.
Calc pe urme imprimate-n colbul vremii,
simt gândurile cum se joacă de-a v-aţi ascunselea
prin încăperile de artă ale muzeului Brukenthal
şi sunt un alt eu cu ochi de admiraţie.

Urmăresc fiecare pată de lumină vorbitoare
ca pe o prinţesă a unei epoci frivole,
mă încurc în sensurile migratoare
dint-unul în altul după o regulă haotică
pe care nu pot s-o descifrez.

La capătul luminat al memoriei
se înghesuie cuvintele care-mi filtrează umbrele
din copacii de pe margine
până-n interiorul înţelegerii deductive
a unui apostol ce nu lăcrimează.

Un altul mai îndoielnic i-a luat locul
şi Roma îl venerează.

 

Mirare şi taină

 

Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul
urcând pe portativ în arbori.

Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister,
Sunetele se metamorfozau în melodii
şi le interpretau îngerii.

Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau,
zilele lor se mântuiau tăinuite,
femeile cântau cu toate un ritual
în genunchi
şi se îmbărbătau singure.

Bărbaţii şi ei la fel aveau un rol
de actori în vervă,
puneau încantaţii în cuvinte solare,
desfăşurau Semne
cu mâinile ridicate spre cer,
miracole visate celebrând.

**
Să nu se mai mire,
nimeni n-ar fi dispus
dacă există minuni.

Ei se plimbau prin gând
cu păsări în idei de zbor
pe unde trupul n-ar ajunge niciodată.

Păsările trebuie să fie măiastre,
să se mire şi ele de miracolul de pe pămănt,
femeile să rămână domnişoare în somn
până la marea mirare
când miracolul vieţii
poate zămisli în trupul lor.

Niciunul nu credea
în somn mai mult decât în vis,
toată menirea o îndeplineau cu patimă
năşteau prunci şi se bucurau
de mirarea acestora pentru fiecare lucru,
se recunoşteu cu bărbaţii lor în ei
mirate cum cresc repede
şi devin cutezători.

***
Toţi îi nesocoteau pe cei apatici
ei nu-şi trăiau clipele
locuiau în afara trupului.

Plictisiţi de tot ce se întâmplă
aceştia rămân fixaţi pe idei
noapte când este întuneric,
zi când este lumină
iarnă când se porneşte a ninge.

Îi desconsiderau pe cei nepăsători,
ziceau că sunt lipsiţi de interes pentru evoluţie,
nu-şi conduc propriile sentimente
şi trupul lor e o scorbură
în care pătrunde oricine
fără să-i deranjeze.
Cei pasivi n-au energie nici voinţă,
se muţumesc cu puţinul dat
şi-l împrăştie şi pe acela
sau
îl pierd la diverse jocuri
sau
neglijenţă.
Lipsa de ambiţie, indiferenţa,
sunt casa în care locuiesc.

 

****
Ei au rămas nedumeriţi,
îi considerau pe celalţi
trupuri fără cap,
dar nu mergeau mai departe,
se gândeau cu teamă de suflet
şi deveneau mai îngăduitori
fiindcă credeau ei
orice om se poate schimba
şi astfel poţi deveni altul
cu alte păreri,
cu alte trăiri
şi mai ales cu alte convingeri.

Însuşi sufletul poate vibra
cu sunete pe alte note
care se recompun
în mirări neaşteptate.

Inima ar putea să se înalţe
pe alte trepte de iubire
şi bătăile ei
ar putea fi melodioase.

*****
Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
se năşteau cu mirare,
cu mirare mureau
dar nu se supuneau ei
mai mult decât trupului lor.
0
Se rătăceau prin vis
şi chiar prin univers călătăreau
ca să se simtă mai oameni,
căutau peste tot ceva ce nu ştiau
de multe ori să se întreacă pe sine
şi nu rămâneau muţumiţi
decât după moarte

Ochii îndrăgesc aspiraţii regale

 

Se înnoptează, mâinile-i dau din coate
se agită prin aer, selectează gesturi
promit materializarea lor în fapte.

Noaptea toarce fuioare de întuneric
ochii îndrăgesc aspiraţii regale,
regalul se prelinge cu subtilitate pe trup.

De neostoit agitaţia mâinilor nu mângâie,
Rup din suflet şi-l subjugă
şarpelui celui care acum varsă otrava.

Dimineaţa îşi pune măşti de carnaval
cineva vra să le dea la o parte
să cearnă lumina schimbătoare prin frunze.

Mâinile-i zbârcite a închinăciune mântuie
frumos aşezate acum vorbesc,
în oglinda sufletului ce se restituie cerului,
împreunate pe piept uimesc moartea.

Intri-n trup ca într-o cochilie 

 

Sap cu dalta-n piatră să-i dau forma din gând
îi dărui suflet, îi dărui lumină şi ceva simţire
păsări cu zbor înalt îmi ies din inimă.

Tu mă risipeşti, mă aştepţi cu mâinile întinse,
de totul se opreşte şi porneşte ca un ceas mecanic
şi cuvintelor li se înclină literele-n libertate.

Orice nesăbuinţă îndreptată îşi uită orgoliul,
durerea se pierde ca o lacrimă în ochii blânzi
de unde a fugit calda mângâiere.

Trebuie să-mi spui cum încapi în absenţă,
intri-n trup ca într-o cochilie
de unde se culeg perlele ce nisipul le-atrage

şi mă umpli pe dinlăuntru cu dezlegare de sine.

Deodată cu cântecul ciocârliei seminţele se coc,
magneziul sclipeşte şi zincul se odihneşte
femeie, când în tine se zămisleşte iubire.

Călcâiele îţi ard şi furtunoasă alergi
spre marele far unde stelele coboară
întrebând cum te numeşti şi ce hram porţi?

Din dragoste o să se nască
copii cu idei care sparg conceptele
şi nici măcar n-au orgoliul de a rezista prin timp
mai mult decât codul în care visează,

de luntre se face pe apă sufletul care pleacă
legând departele de aproape, separând cerul de pământ
până urci vertical alfabetul pe scară.

 

În flacără arzi ca o torţă

 

Nu ştiu în ce ordine numerică ne-am alăturat,
să suflăm unul în ceafa celuilalt
în aceeaşi mulţime
dintr-o serie gândită logic.

Interesant cum s-au creat legăturile biunivoce
între inimile noastre prin comunicare,
apetenţa aceea care se naşte
şi sufletele pure îşi recunosc perechea,
doi poli ai aceluiaşi câmp.
Degetele mele se încarcă instantaneu
cu atracţia ochilor şi pielii tale
cum fluturii de florile viu colorate.

Tu recompui aceleaşi dorinţe,
în flacără arzi ca o torţă
care nu se stinge cu apă
şi ne luminează pe interior.

 

Dle Gheorghe Şerbănescu, v-am trimis o proză scurtă şi 5 poeme pentru publicare în revista de cultură '' Rădăcinile Iubirii '' .

Cu multă consideraţie,

           Nicolae Vălăreanu Sârbu

                           Sibiu,  11.05.2015,

 

Zic eu, este de bine! 
Se află sub tipar un nou volum de poezii, DIN PROVINCIA INIMII autor, Gheorghe Şerbănescu 
Mulţumesc întregului colectiv al Editurii Ro.cart, pentru excelenta colaborare! 
Locul lansării, cu siguranţă va fi oraşul BUZĂU, data şi ora, detaliile le voi preciza! 
Vă aştept dragii mei semeni, consumatori de cultură, la acest eveniment!

 

ANNA- MORGANA

 

În jur liniște, 
Soare de foc, 
Rouă pe miriște, 
Vânt nu-i deloc.

 

Crangu-i pustiu, 
Păsările-s mute, 
M-aștepți să viu, 
Din vremuri pierdute.

 

Pășesc pe drum, 
Fac un popas, 
Colbul e scrum, 
La fiece pas.

 

Aleg o cale, 
Din zeci de poteci, 
Totu-i o jale, 
Pietrele-s reci.

 

Sunt o ruină, 
De raze scăldată, 
Mă simt străină, 
Așa deodată.

 

Gândul mă-mbie, 
Cu picuri de-otravă, 
În vene beție, 
In trupul de sclavă.

 

Privesc într-o baltă, 
Văd chip neclintit, 
Parcă-s o altă, 
Cu păr despletit,

 

Pe buze o floare, 
În suflet suspin, 
Pe ochi ardoare, 
În inimă un spin,

 

Pe frunte coroană, 
În minte un vis, 
Sunt o icoană, 
Și tu Paradis!

 

Dorință de aripe, 
Trupul supus, 
Caut în clipe, 
Cuvântul nespus!

 

Anna-Nora Rotaru 

Oameni în metempsihoze

 

Vom realiza cândva
ce este viaţa
ce trăim
poate cândva

când mari vom creşte
vom construi sanctuare
imense ele vor fi
vom continua să batjocorim
ce
gândul credincioşilor
care se tot rog
la ce

unde

la Dumnezeu
în biserici
de ce
pentru afirmarea credinţei
oameni în metempsihoze
asimptomatice
în fiecare zi sfântă
Doamne
eu om
plin de candoare
dominat de prezent
iubire temporară
în regiunile opace ale universului
tera
România
şi legile anodine
fondate
sub anemicile amprente
al cui
ale extazului
rugăciuni uitate
sclavi ai propriilor gânduri
a grijilor ireversibile
supravieţuind pentru liniştea interioară
bazată pe contururile echivoce
ale cui
ale îmburzuluí
trupul şi mintea
lăsaţi

drum liber

unde
la nemurire. 

 

Gheorghe Serbănescu

 

"Ochii-mi mici şi toropiţi de somn s-au deschis încet, devenind surâzători în clipa, în care am văzut chipul celui ce-mi umplea sufletul cu iubire. Pe chipul lui, se citea nemărginirea… El mă privea îndelung cu duioşie şi nesăţioasă dorinţă, de parcă eram asemenea unei picături din nectarul celest pe care se pregăteau să-l soarbe zeii. Mă sorbea cu privirea-i caldă şi senină de copil, dornic de a citi pe nerăsuflate toate filele sufletului meu, de a se contopi cu infinitul din mine în visul cu angelice trăiri şi în nebunia clipelor înfierbântate. 
El, oaza de bucurie a sufletului meu îmi şoptea în mod tainic: „Te iubesc!... tu eşti clipa rătăcită a inimii mele. Te-am găsit în oceanul de vise efemere, tu vis măreţ al copilariei mele. Eşti clipa rebelă de dor ce te-ai scurs din clepsidra iubirii pentru a-mi fi pe vecie clipa mea de lumină şi nemurire”. Totul era fără cuvinte, fără glas, pentru că inima nu are nevoie de cuvinte, ea are nevoie de emoţii, de trăiri intense şi pure. Limbajul inimii este profund şi înţeles de cei ce iubesc. Îmi simţeam înlănţuită inima cu zalele iubirii, legată pentru totdeauna de acest bărbat ce-mi scruta şi lumina fiecare părticică ascunsă a fiinţei mele cu privirea-i cuprinsă de flacăra chinuitoare a dragostei.
– De ce mă priveşti cu uimire, dragul meu? am întrebat eu cu glas duios.
– Te privesc pentru că în privirea ta descopăr infinitul iubirii, eternitatea sufletului meu. Ochii tăi căprui şi poznaşi sunt ca două stele strălucitoare pe un cer senin, într-o noapte caldă de mai, ce aprind în mine dorul… de viaţă, de căutare, de dumnezeire.
– Oh, dragul meu, cuvintele tale sunt ca un şirag frumos de perle ce-mi împodobeşte inima.
– Cine eşti tu, draga mea?
– Sunt lacrimă de floare ce a izvorât din izvorul vieţii pentru a-ţi potoli setea ta mare de iubire. Tu eşti dorul cel mai arzător ce-ai scăpărat din soare şi mi-ai aprins inima într-o vâlvătaie de nestins.
– Ştii, iubirea mea, ai un zâmbet divin ce luminează nu doar această încăpere, dar şi cel mai ascuns colţisor al inimii mele. Zâmbetul tău pătrunde până şi cel mai îndepărtat loc din Univers, mi-a spus el cu voce tremurândă.
.................................................................................................
– De fiecare dată când îmi zâmbeşti, draga mea, mă simt de parcă aş păşi seara pe răcoare în grădina de flori, iar trandafirii mă îmbată cu parfumul lor unic. Zâmbetele sunt petale de trandafiri pe care vânturi divine le-au presărat în inima noastră şi răspândesc în exterior parfumul diafan al trăirilor inimii.
– Ştii, îţi împărtăşesc un secret, am spus eu cu voce şoptită. Am descoperit că şi florile zâmbesc, atunci cand trec pe lângă ele şi le ating suav, iar zâmbetul lor este minunat pentru că este plin de iubire.

– Deja ştiam asta, mi-a făcut el cu ochiul, cu un zâmbet larg pe faţă. Mi-ai zâmbit tu, cea mai frumoasă floare pe care Dumnezeu a plantat-o în grădina vieţii mele. Mă simt binecuvântat cu clipe de dragoste şi har, în prezenţa ta întreg Universul zâmbeşte.
– Ar trebui ca oamenii să zâmbească mai mult, am adăugat eu. Zâmbetul este darul preţios ce ni-l facem nouă înşine şi celor ce ne întâlnesc. De fapt, zâmbetul este limbajul universal al sufletului, cheia cu care deschidem uşa comunicării, un indicator al trăirilor ce ne arată nivelul de percepere a lumii interioare şi exterioare.
– Tu m-ai cucerit cu un singur zâmbet şi cred că ai putea cuceri o lume întreagă, draga mea, spuse el vădit emoţionat de ceea ce auzea şi vedea.... "

 

"Zâmbet de iubire... pentru el", Autor: Lavinia Niculicea

 

Margini de toamnă

 

De marginea toamnei se - agaţ-o idee
Şi plânge un vis dintr-un ochi de femeie,
Prin gene doar vântul mai trece stingher,
Spunând între noi rugăciuni către cer.

 

Şi zboară cuvântul în litere-nchise
Când viaţa trimite iar legi interzise,
Şi plouă o toamnă pe tâmplele tale,
Va ninge o iarnă aşteptările goale.

 

E toamna pe care –o primeşti în tăcere
Şi-n palme-ţi stau sâni adunaţi, două mere,
E frig peste lume şi plouă pe noi,
Distanţele toate ne cheamă înapoi.

 

Povestea pe margini mai poartă dantele,
Când toamna-n visare aruncă inele,
Dar ochii se pleacă, cerşind îndurare
Şi moare ideea de-a merge spre soare.

 

Mihaela Gudana

Zâmbesc în zadar


În iarnă copacii sunt goi,
Neaua i-acoperă blândă,
Răsună colindele-n toi,
Ninge într-una, abundă.

Din doi rămas-am doar unul,
Simt crivățul vieții cum vine,
Spulberă neaua cu tunul,
Privesc către cer, către tine.

Scârție pașii pe drum
Alb e pământul, înaltul,
Iubirea s-a stins,este scrum,
Crăciunul e trist, este altul.

În suflet îmi arde un foc,
Ochiii mi-s negri ca-n noapte,
Mersul ‘nainte-i pe loc,
Plânsul se-noadă în șoapte.

Zâmbesc în zadar ca să plac,
Brațele, parcă, mi-s frânte,
Ascult colindețele, tac,
Îmi picură cerul pe frunte.

Spune-mi, tu, iarnă tăcută,
Cum să fug de-amintiri,
Viața-i cu gust de cucută,
Vreau Craciunul... și-n priviri.

 

 

Calinescu Maria  

 

Viața-n definiții
.
Definiții de-aș croi
despre viață-n poezii,
mi s-ar părea un cântec surd,
cât aș vrea, 
tot nu-l aud.

 

Viața-mi pare o spirală,
uneori, mult prea banală,
C-un azimut spre infinit
spre-amurg șters,
nedefinit.

 

Viața-mi pare-o umbră vie,
iluzorie, se știe,
care arde-n veșnicie.
Arde-n păcatul tăcerii,
stinsă-n lacrima durerii.

 

Viața pare un joc de carți
când ziua se-ntinde în nopți,
de ai noroc și tragi un as
vine destinul
și te-ai ars.

 

Când crezi că zbori
spre înflorire
și te hrănești doar cu iubire,
sortirea aripa îți frânge,
iar cerul, 
stelele își stinge.

 

Viața-i peron de așteptări,
cu lungi opriri, ca trenu’-n gări.
Cu zbor spasmodic către soare,
îi simți căldura,apoi,
te doare,
și te oprești pe colt de cer,
vrând să pătrunzi
a lui mister.

 

Viața-i un șir de anotimpuri
cu stanci înalte peste timpuri,
prăpăstii ce le ocolești,
de ești sortit să reușești.
Viața-i a lumii risipire,
între durere și iubire,
e scena omului”actor”
cât face parte… din décor.

 

Amalgam e tot în minte.
-Cum era oare-nainte?
Sigur toate-aveau un rost,
Consistență 
și un cost.

 

Maria Calinescu...

La mulți ani, iubită țară

 

La mulți ani, iubită țară!
La mulți ani, vouă români!
Răsărit-ai primă oară
Din plămada din străbuni.

 

Te-a întins pe patru zări
Sub cupola tricoloră,
Cea mai mândră între țări
Plai curat și plin de floră.

 

La sânul tău creșteai eroi
Neînfricați cu inima de leu.
Azi, doar acei, de suflet goi
Ce fură visele mereu.

 

Ne fură totul în neștire,
Călătoresc în depărtări,
N-au credință, nici simțire,
Se-ntrec în vorbe și urări.

 

Nimic ce spun, nu are sens.
Nu au nimic cu omenia.
Cu toți pornit-au în consens
Să sărăcească România.

 

Azi, la zi de sărbătoare
Ca o maică din povești
Lăcrimezi și rău te doare
Fii, de-oriunde, ți-i iubești.

 

Îi înfășori în tricolor,

Cu-al Dunării albastru brâu,
Născut din lacrime de dor
Ce-au curs mereu că un pârâu.

 

Cu brațele deschise-i chemi
Pe fiii tăi, ce au plecat.
Dorești mereu acele vremi
Când râu de sânge a secat.

 

Ca o măicuță bună-n prag
Lupți să te-ntregesti acum,
Aducând ce-ți este drag
Să-și croiască un nou drum.

 

Drum în glia românească
Prin miresmele de fân,
Vorbind limba cea aleasă,
Visul, oricărui român…

 

Calinescu Maria  

Compromisuri comprimate

 

Pe patul spitalului, cuțitul aproape de aortă,
Cineva lipește bucăți de ziar în albumul familiei,
Facem filozofie cu vecinul, afară, soarele apune definitiv.
Se aud zbenguieli de pisici în călduri, ce fericite sunt, Doamne.
Se poate ucide un om pentru o floare sau o floare pentru un om? 
Ce întrebare? Dar lumea e plină ochi de legi pe care poți să scuipi și să le negi.
Într-un pahar am pus o gherghină, ea seamănă cu trandafirul, ca lumină,
Sau cu bujorul dragostei, drept care sunt gata să plătesc cu închisoare.
Acolo te voi lua cu mine să ne iubim într-un tunel de mină.
Dar cum pot fi eu fericit, când vinovat sunt făr-a știe?
Din dragoste sunt vinovat, de viața mea sunt vinovat, 
De ce n-aș fi, Yehosafat? Sunt și nu sunt, este o seară
O noapte, poate , prima oară, când nu cunosc nimic, 
Pasiuni, iubirea și melancolic-izbăvirea. 
Precum balada zice, Doamne, el are dreptul să mă violeze, 
Dar nu pe acela, plângând să mă veze, 
Iar eu iubeam, uram, iubeam, eram un cal dus l-abator, 
Uscat de jale și de dor, poate un cactus în pustiu, 
Să nu mai fiu, să nu mai fiu.
Ps. Doar la casa de nebuni, cerul are zece luni.
BORIS MARIAN

 

 

Ninge, ninge

 

Si afara ninge , ninge
sufletul incet se strange
ochii-s inghetati in turturi
fragmentati ,cad, de ii scuturi.

Si afara ninge, ninge
taina noptii o atinge
prin zapezi cu gust de sange
palma, sufletul si-l stinge.

Si-a ramas cu inima
batand intr-un fulg de nea.


Speranţe doinite

 

Se-aşează iar speranţa-n mine
şi-mi umple de poveste seara .
zâmbesc uşor ,tresar şi -aş ţine
să ard de dor precum chitara .

Pe fiecare notă ascunsă
aş plămădi un colţ de rai ,
privirea sufletului spusă
te-aştept fierbinte să îmi stai .

Adu-ţi o clipă mai aproape
de sufletul ce te aşteaptă ,
priveşte peste munţi şi ape
întinde mâna ta cea dreaptă ,

Şi caută-mă ! îţi sunt aproape
în gândurile troienite ,
mă scurg încet şi lin pe pleoape
printre speranţele doinite .

Am să mă cern ca o poveste
când fulgii iernii dorm pe creste.


Ingrid Jenifer Balacks

 

 

O hibernală întâmplare

 

S-o fi-ntâmplat ceva cu-această iarnă
în care ninge cu tristeți acide
și fulgi cu aripi de efemeride
în rime reci înghețul și-l răstoarnă.

 

S-o fi-ntâmplat ceva cu iarna noastră
în care ninge fără ocolișuri,
iar hohotele ies din ascunzișuri,
de râs, de plâns, de noapte grea, albastră.

 

Ce să se fi-ntâmplat cu noi, ce oare,
ce ghețuri ne mărșăluiesc prin minte,
de s-au înzăpezit pe cer cuvinte
și nici măcar „iubesc”-ul nu mai doare?

 

Această hibernală întâmplare...

 

 

Cântec a târziu

 

Creștea o fântână în larg de pustiu.
Spre ea se-ndreptau însetații grăbiți,
loviții de soartă, hoinarii răniți,
atrași de miracolul ei străveziu,
goneau într-un suflet, prin foc pribegiți,
în vreme ce viața cânta a târziu
în larg de pustiu.

 

Sub cerul jăratic, convoaie de hoți
furându-și, în cale, bucăți de destin,
uitând, pentru mâine, un ieri anodin,
credeau că nu-i apă destul pentru toți
și reinventau câte-un rol cabotin,
vânzând inocența pe treizeci de zloți
zănaticii hoți.

 

Când unul, când altul, la capăt de drum
în pumnul bezmetic strângând un pocal,
credeau c-au pus mâna pe Sfântul Graal
și soarta lor alta va fi de acum.

 

Dar, când se-aplecau să ia apa de-argint,
în fundul fântânii vedeau licărind
o altă fântână,
cu apă mai bună,
cu apă de stele, 
în zâmbet de iele.
Urlând bucuroși, se-aruncau în abis
cu mâna întinsă spre ultimul vis
din fundul fântânii crescute-n pustiu.

 

În urma lor, viața cânta a târziu.


 

Când a-nceput

 

Când a-nceput să ningă, ai început să râzi,
topind pe buze calde crâmpeiele de cer
și ai uitat o clipă de-armatele de gâzi
ce străjuiesc de-o vreme ocolul tău stingher.

 

Când a-nceput să ningă, ai început să speri
că, în atâta albă și darnică ninsoare,
se va ascunde, poate, întunecatul ieri
și va lăsa luminii măcar un ciob de zare.

 

Când a-nceput să ningă, copil, ai așteptat
să-ți fugă de sub frunte hulpavul eșafod
ce-a pus sub ghilotină tot visul nevisat,
înșiruind cărare de stele în exod.

 

Ai râs și-ai așteptat zăpada să te-atingă,
strigoii strecurați în tine să-i învingă.

 

Frumoasă a fost clipa când a-nceput să ningă...

 

Mihaela Hură

Poeții nebuni

 

Poeții se împart în trei categorii-
Buni, foarte buni și nebuni, 
Eu mă plasez benevol la grupa a treia, 
De aceea laudele mă întristează, 
Ignorarea mă face fericit, 
Să nu spuneți că nu v-am prevenit.
@@@@@@@@@@@@@@@@@, 
Am toată viața înainte, 
Îmi spune fostul diriginte, 
E un centaur, creier mare, 
Cum nu posedă orișicare. 
Pe lângă el un clovn subțire
Aleargă și îi dă de știre, 
Ilustru este el, dar n-are lustru, 
Are în schimb o soacră și un cuscru, 
Pacienți cu toții la o clinică în Vest, 
Aici un cerșetor îmi cere rest, 
Trăim într-o cutie neagră, 
Din care vom ieși cu o podagră.
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
E noapte și sunt absolut singur, 
Numai un om poate ști chestia asta, 
Nu este viața un șir de întemnițări? 
Deschid fereastra și descopăr o circulație dublă. 
Lumea vine spre mine, 
Eu mă lupt să ies înainte de catastrofă,
Trăiesc într-o cameră în care permanent este cineva,
Se pare că nu există spațiu virgin.
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
E vremea unor teme grave, 
Când râsul se măsoară-n grame,
Când vorbăria are sens, 
E vremea unui plâns imens, 
Văzut-ați stea pierind plângând
Sau pasăre fără cuvânt? 
Căutam un suflet care să-mi semene, 
Dară semințele nu prea sunt gemene, 
Cântam amândoi la o singură vioatră,
Vioara e pasăre, uite că zboară. 
Femeia nu este precum bărbatul, 
Asta o știu orașul și satul, 
Femeia e aspră și blândă și dulce, 
Ea te gonește și te aduce, 
Tăcerea femeii e bombă atomică, 
Poate produce o hipertonică, 
Femeia te naște și te ucide, 
Bărbații par niște omide. 
E timpul să facem o revoluție, 
Dictator-femeia, apoi execuție.
Nimic nu este real în viață, 
Poate, doar moartea, iubirea ne-nvață.


 

Compromisuri comprimate

 

Pe patul spitalului, cuțitul aproape de aortă,
Cineva lipește bucăți de ziar în albumul familiei,
Facem filozofie cu vecinul, afară, soarele apune definitiv.
Se aud zbenguieli de pisici în călduri, ce fericite sunt, Doamne.
Se poate ucide un om pentru o floare sau o floare pentru un om? 
Ce întrebare? Dar lumea e plină ochi de legi pe care poți să scuipi și să le negi.
Într-un pahar am pus o gherghină, ea seamănă cu trandafirul, ca lumină,
Sau cu bujorul dragostei, drept care sunt gata să plătesc cu închisoare.
Acolo te voi lua cu mine să ne iubim într-un tunel de mină.
Dar cum pot fi eu fericit, când vinovat sunt făr-a știe?
Din dragoste sunt vinovat, de viața mea sunt vinovat, 
De ce n-aș fi, Yehosafat? Sunt și nu sunt, este o seară
O noapte, poate , prima oară, când nu cunosc nimic, 
Pasiuni, iubirea și melancolic-izbăvirea. 
Precum balada zice, Doamne, el are dreptul să mă violeze, 
Dar nu pe acela, plângând să mă veze, 
Iar eu iubeam, uram, iubeam, eram un cal dus l-abator, 
Uscat de jale și de dor, poate un cactus în pustiu, 
Să nu mai fiu, să nu mai fiu.
Ps. Doar la casa de nebuni, cerul are zece luni.

 

BORIS MARIAN

 

 

 

ulysse

 

Al mării rătăcesc de țărm departe,

sirenele în cânt mă fură-ntruna;

pe stânci sub fulgere înfrunt furtuna,

infernul îl trec neatins de moarte

iar goană ca aceasta nu-i niciuna

printre ciclopi și hule să mă poarte;

din toate părțile 'ncolțit sunt foarte

când în ithaca s-a întins minciuna.

Mă va răpi pe mai departe cântul

și nopți și zile voi veghea la proră;

spre alte zări îmi voi spori avântul

vis prin ninsori de foc sub auroră,

un verde țărm îmi va surâde-n zare

cu penelope soare-ntre altare

Hațeg, 10 decembrie 2014

RAUL  CONSTANTINESCU 

 

amintește-mi

 

am fugit cu sufletul tău rătăcit 
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort 
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine...
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute 
nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine 
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări 
dansând 
dimineața ai devenit 
rafale de vânt

nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez 
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile 
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram 
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul 
de vorbe
aruncate aiurea

pot să-ți înapoiez sufletul
l-am cârpit cu dragoste
este ca nou

 

Gîbu Ana Maria

 

DACĂ

 

Dacă mă iubești o să-ţi număr degetele de la picioare

Şi te voi gâdila la orgoliu

Să știi că e o cinste să mă disperi

Să fii ciudata de la braţul meu

Oamenii se vor încolona să te cunoască

Doamne ce mult vei fi admirată

Una pe faţă una pe dos.

Ţi se vor scrie impresii în palmă

Palma cu care mă iubești

Vei fi femeia primar și femeia lună

Femeia mesteacăn și femeia dor

Iubește-mă, iubește-mă, cât mai e vreme,

Mâine voi mânca flori și voi dispare subţire

 

EMINESCU MEU

 

Mă gândesc la Eminescu

La un Eminescu care mănâncă și bea

Nu ca la o iluzie, ci ca la

Un om simplu visând la o stea

Niciodată nu vin la el cu mâna goală

Îi aduc slănină și ceapă

Îl doare o mână și capul îl doare

În vreme ce bea niște apă.

Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri

Îmi vor face statui și evenimente

Apoi vor merge cu sentimentul de turmă

Cu mare fast să se-mbete…

Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii

Dacă mori devii ideal

Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia

Cădea peste noi, ca un val..

Într-o zi a plecat departe, departe

Într-un alt spaţiu terestru

Prietenii mă cheamă să bem o pălincă

Iar a murit Eminescu

 

POVEŢE

 

Nu lăsa școala să-ţi afecteze educația Nu lăsa trenul să-ţi citească cărțile Nu-ţi înşela amanta cu nevasta

Dacă mergi la munte, Cască mult pe drum, contra oboselii

Să ştii că plăcinta e bună la voce

Iar dacă totuşi îţi înşeli amanta cu nevasta

Cască mult pe drum

Pentru a nu-ţi afecta educația

Atunci când trenul merge la munte

Şi dacă citești cărţi

Vei avea o voce frumoasă

Când vei cânta pe munte

Despre şcoala din vale

 

PERSONAJUL PRINCIPAL

 

Târziu, în noapte, bat clopote arămii

Personajul principal intră în poveste Aripi ciudate îi maschează faţa

Spune ceva despre secunda următoare

Spune ceva despre metafora serii

Eu îl ascult în vreme ce mestec seminţe

Nu înţeleg ce spune, dar îmi place vocea lui

Şi gesturile lui, de femeie tristă

Mă bucur că mi-a intrat în casă personajul principal

Mă voi afișa mâine cu el la muncă

Toţi mă vor invidia ca pe o carte nouă,

Celebră, pe care nu o voi scrie niciodată.

L-am așteptat de mult și acum e aici

Îi tremură vocea și aproape plânge

Mi-l imaginam mai înalt și mai sigur pe sine

El îmi spune bolborosind ceva depre vreme

Şi despre păsări călătoare

Mă las furat de privirea lui fixă

Şi-ncerc să ţin pasul cu vocea

Apoi, deodată, îmi dau seama că mă enervează puţin,

Apoi mă plictisește, apoi îmi vine să-l zbor pe geam,

Vai de el personaj principal

A ieșit din carte să-mi termine nervii

Să mă ducă în lumea lui paralelă

Şi să-mi spună ce vreau să aud

Închid ochii minţii cu mâna pe telecomandă

Poate voi adormi sau voi da la alt personaj principal

 

ÎNTAMPLARE DE DIMINEAŢĂ

 

Într-o zi am intrat în subconştientul personal

Florile din vază au tremurat ermetic

Calculatorul de pe masă s-a destrămat cu grijă

Şi prin cameră a început sa mă bântuie un cal

 

Voinţa de trăire s-a instaurat din neunde

Şi m-a cuprins în forma agravantă

În vreme ce ciorile cântau serenade prin geamuri

Şi televizorul silabisea evenimente din țară

Apoi totul se prăvalea pe o placă turnantă

 

Sunconştientul personal era mândru ca o girafă

- Cerul în acest caz este mult mai aproape -

Calul începuse să pască prin cărți deschise

Păştea litere, poze şi capitole taine

Din când în când se întorcea firesc către mine

Şi mă privea cu drag pe sub pleoape

 

Ce întâmplare, îmi şoptea, ce întâmplare

Sunt în casa ta şi mă simt elevat

Îți mulțumesc pentru această primire frumoasă

Îți mulţumesc pentru cărți, pentru aerul din privire

Şi pentru universul ce acum îl străbat

 

Mă bucur că am păscut cu folos Levantul

- Cărtărescu îmi place, cu muştar şi cu pască -

Prietene, auzisem de tine şi de visele tale măiestre

Şi de gândul ce stă să se nască

 

Va fi ca o taină mare în momentul splendorii

Când îţi vei scrie acel poem anonim

Voi sta lângă tine ca o platoşă dulce

Îți voi şopti cuvintele lipsă

Din nebunia fraţilor Grimm

 

Așa îmi şoptea calul ferice

Roţăind cărți celebre într-un sfânt abator

Toate zburau prin camera tristă...

Iar eu potriveam cuvinte de dor

 

George Terziu