Interviu cu regizorul de teatru I. G. Russu

 

Gheorghe Şerbănescu:

Domnule I. G. RUSSU, sunt încântat de această oportunitate, de a vă întâlni, de a vă cunoaşte, de a-mi acorda acest interviu!

Vă mulţumesc pentru acceptare, apoi nu tăinuiesc, vă mulţumesc pentru ajutorul acordat în documentarea mea privind viaţa unui regizor aşa cum a fost! Destăinui un secret, în scurt timp voi publica toate acestea, arhivate în “ALBUM de regizor I. G. RUSSU”.

Cred în acest dialog, în descojirea trecutului unui om de artă, omul ce a regizat aproape 200 de piese de teatru pe scenele din România!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Voi începe cu o simplă întrebare, cine este regizorul I. G. RUSSU?

 

I.G. RUSSU:

Ce drăguţ sunteţi? Sunteţi atât de tânăr! Aveţi un cap frumos!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Sincer, domnule Russu încerc să mă menţin în această atmosferă plăcută, sunteţi darnic cu mine, vă mulţumesc!

 

I.G. RUSSU:

Ce îmi amintesc mai important, la opt ani cineva m-a întrebat: dacă îmi place şcoala? Nu am ezitat a răspunde, da îmi place să învăţ! Atunci mi-a zis: “mergi la omul acela”, îmi era prezentat un domn. Am mers... acel domn în timp m-a urcat în tren, eram mulţi tineri, fete şi băieţi, trenul porneşte, plecăm undeva... din Brăila.

Ultima clasă de liceu, un grup de tineri se întâlneau adeseori în faţă la Ateneul Român din Bucureşti, discutam, jos la baza unui stâlp de iluminat era un panou, noi în preajma lui.

Lângă noi se opreşte un domn ascultând o clipă ce noi discutam. În scurt timp întreabă ce vedem noi în acel afiş, ochii lui erau fixaţi către mine.

I-am răspuns, ce cred, ce reprezenta, despre grafică, culori şi mesaj! Era un amestec între artă şi politică!

M-a întrebat ce îmi place să urmez, nu am ezitat, i-am mărturisit în grabă că vreau să devin actor! De aici pot afirma, socot începutul drumului către regie.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Care au fost cele mai importante momente din viața Dumneavoastră profesională?

 

I. G. RUSSU:

Întrebare cu esenţă, privire aruncată înapoi spre cum am urcat muntele acesta de 67 de ani de la debutul artistic, se întâmpla în anul 1947 ca tânăr actor în piesa lui I. L Caragiale, “O scrisoare pierdută” Bucureşti, “Teatrul Naţional I.L. Caragiale” omagiindu-şi “patronul” în regia lui Sică Alexandrescu!

Activitatea mea artistică, ca regizor s-a întins de-a lungul a 43 de ani împreună cu splendida trupă de la Teatrul “Bacovia” din Bacău. Aproape 200 de spectacole în regia mea pe scena băcăuană.

Revenirea de la Los Angeles unde locuiesc, pe scena de la “Bacovia” în anul 1997 a fost cu prilejul sărbătoririi semicentenarului de la debut, de care aminteam şi astfel, realizarea visului mult aşteptat, montarea piesei de teatru” Take, Ianke şi Cadâr”. Aceasta a fost recompensa speranţelor mele din 1954!

Îmi doream să debutez ca regizor cu această piesă a lui Victor Ion Popa.

Ceea ce nu am reuşit atunci... iată, că visul s-a împlinit după 43 de ani!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Domnule I.G.RUSSU, îmi permiteţi să mă adresez Dumneavoastră cu “Maestre”?

 

I. G. RUSSU:

Îmi sunteţi simpatic! Desigur, maestre!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Vă mulţumesc, este o formă de respect total Maestre!

Înainte de a trece la următoarea întrebare, vreau să îmi exprim gândul sincer faţă de acest debut furtunos, ca actor pe scena Naţionalului bucureştean, tot respectul meu pentru fidelitatea, statornicia dvs. faţă de “Teatrul Bacovia”!

 

I. G. RUSSU:

Vă mulţumesc!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Cât de mult se improvizează în regie, Maestre?

 

I. G. RUSSU:

În calitatea mea de regizor, în lunga mea carieră artistică am avut posibilitatea să-mi dezvolt metodele de regie şi scenografie, să le formulez într-o tehnică definitivă. Am fost deschis comunicării, au fost situaţii în care actori, colaboratorii... activişti de partid ai vremii, mi-au propus anumite lucruri, cei din urmă chiar impuneau... şi dacă mi s-au părut argumentate, lucrurile care sunt practic improvizaţii, au rămas parte din logica piesei.

Consider o problemă atunci când actorii sau terţe persoane improvizează şi fac un deserviciu piesei, artei în sine, o îngreunează.

Înţeleg improvizaţia, nu m-am opus fundamental însă trebuie făcută în anumite limite, foarte bine gândită de fapt, improvizaţia să devină o a doua variantă, concurenţă! Ştiţi, unde este concurenţa este şi progres!

Dacă accepţi orice, poţi să improvizezi tu la infinit şi cu oricât talent, tot prost o să iasă.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Ce va impresionat în munca alături de marile valori ale teatrului și filmului românesc?

 

I. G. RUSSU:

I-am numit “monştri” scenei romaneşti! Am debutat ca actor, cum am amintit anterior, pe scena “Teatrului Naţional”, alături de Toma Caragiu, care era mai mare cu un an decât mine...

 

Gheorghe Şerbănescu:

Tăcere... înghite în sec, apoi continuă!

 

I. G. RUSSU:

... Toma mi-a fost naş de cununie! Dumnezeu să-l odihnească!

Giugaru, Marcel Anghelescu, Birlic, Elvira Godeanu, Fintesteanu, Beligan am amintit o parte.

Să răspund întrebării dumneavoastră, tinereţe!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Sunteţi admirabil Maestre, tinereţea am lăsat-o de ceva timp...în urmă!

 

I. G. RUSSU:

Strădaniile artistice, pasiunea, devotamentul, profesionalismul, sudura dintre generaţii, completarea reciprocă, fireşte, raporturi generatoare ale unui climat de competiţie pozitivă, în numele calităţii, al artei, pot defini pe aceşti “monştrii!”

 

Gheorghe Şerbănescu:

Care este opinia dvs. privind teatrul și filmul românesc al zilelor noastre, în comparație cu anii “Generaţiei de Aur”?

 

I. G. RUSSU:

Aminteam despre “sudura dintre generaţii”, este necesară, mi se pare însă că nu motivează suficient în prezent!

Parcă se doreşte doar un anumit tip de teatru şi acest aspect te poate ţine în loc.

Lumea din care am venit, ne-a învăţat că orice nou val în artă, are misiunea de a surprinde şi a stârni curiozitate şi a păstra valorile universal valabile.

Filmele romaneşti au reuşit în ultimii ani să câştige respectul mondial, să aducă glorie cinematografiei romaneşti!

Gheorghe Şerbănescu:

În ce măsură vedeţi arta teatrală modernă îmbinându-se cu arta tradiţională?

 

I. G. RUSSU:

Când nu respingi orice tip de dogmă şi orice sistem de gândire închis, exista pericolul ruperii chiar şi în artă, nu mai poţi să vezi o îmbinare a modernului cu tradiţionalul!

Tradiţia oferă trăsăturile ideale ale unităţii în contradicţie.

Deşi, îşi afirmă propria natură imuabilă, totuşi ea apare în forme de o mare eterogenitate.

În fine, tradiţia se defineşte ea însăşi că fiind ceva care îşi trage originile din experienţă, din educaţie, nu vorbesc de cea academică.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Care a fost cea mai dificilă piesa de teatru, la care aţi avut cele mai multe revizuiri?

 

I. G. RUSSU:

Este foarte profund ce mă întrebaţi!

“Azilul de Noapte” de Maxim Gorki!

O piesă cu o forţă acuzatoare, oameni capabili, ale căror aptitudini, talente şi visuri au fost înghiţite de mizerie. Un mesaj vibrant, înălţător, în pledoaria fierbinte pentru “Om”!

Au fost intervenţii repetate ca datele personajelor să fie just înţelese, limbajul, scena şi decorul. Se întâmpla în stagiunea teatrală 1959-1960 “Revoluţia Socialist-Culturală din patria noastră. România”

Piesa se juca de ceva timp cu succes imens în Rusia (fosta URSS), unul dintre cele mai montate texte ale dramaturgiei ruseşti. Spectacolul a fost pus în scenă pentru prima dată la sfârşitul anului 1902, la Moscova, la Teatrul de Artă al lui Stanislavski.

Piesa s-a bucurat de un răsunător succes editorial, la Saint Petersburg în 1903, pe parcursul a două săptămâni se vânduseră 40.000 de volume cu textul tipărit. Printre nenumăratele versiuni de reprezentare face parte neaşteptat şi capodopera cinematografică a regizorului japonez Akiro Kurosawa, care adaptează Azilul de noapte sub titlul Donzoko, un huis clos hiperrealist, în care se sfâşie şi supravieţuiesc rezidurile unei lumi morbide, într-o tonalitate de acvaforte à la Dürer.

Succesul depinde de măiestria alegerii distribuţiei; aveam un colectiv deosebit de actori, piesa avea în distribuţie personaje în vârstă şi de aici căutările mele, adaptările, fără să mai amintesc de “indicaţiile de la Centru!”

 

Gorki explorează natura umană şi ferestre de interpretări care ţin de concepte variabile precum politicul sau istoria.

Calităţile inalterabile ale textului, indiferent de trecerea timpului şi dizolvarea granitelor, trimit acel mesaj fundamental care ne spune că omul, în esenţa lui nu se schimbă.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Considerați că în afară de muncă și perseverență, viața va făcut cadouri nesperate?

 

I. G. RUSSU:

Categoric!

Cadou unic” Eugenia” care de 60 de ani îmi tot bate capul şi îmi este bodyguard, iar eu sunt fericit bineînţeles, fiindu-mi soţie!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Felicitări Maestre, ani mulţi sănătoşi împreună cu doamna Eugenia!

 

I. G. RUSSU.

Mulţumesc frumos!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Ce făcea regizorul I. G. RUSSU când nu regiza?

 

I. G. RUSSU:

Regie, tot regie!

Puţină lume cunoaşte că dincolo de aplauze, în spatele luminilor rampei se ascund nopţile nedormite, întrebările, căutări, frământări copleşitoare, FRICA.

Aveam colaborări, nu mergeam ca musafir, mă implicam, chiar dacă deciziile nu le luăm eu singur ca la trupa mea permanentă.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Ați avut șansa de a fi contemporan și chiar să cunoaşteţi în de-aproape reprezentanți de seamă ai scenei românești, precum: Radu Beligan, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Toma Caragiu, Amza Pellea și mult alții... ce fel de impact uman şi profesional au avut aceştia asupra Dumneavoastră?

 

I. G. RUSSU:

Un impact fundamental, o afirm cu tărie: a fost liantul ce ne-a sudat în activitatea “Generaţiei de Aur” a “Monştrilor!”

Dacă îmi îngăduiţi, câteva amintiri: la debutul meu ca actor în “O Scrisoare Pierdută”.

Radu Beligan, Birlic şi Marcel Anghelescu – era extrem de comic şi în viaţa de toate zilele; la aproape fiecare spectacol se petrecea o şotie.

Jucând pe Agamiţă Dandanache, Beligan venea întotdeauna cu o mică geantă de voiaj, în aceea prefectură de provincie, din actul IV şi o aşeză lângă uşă. Într-una din zile Marcel Anghelescu îi umple geanta cu greutăţi de fontă, care de obicei echilibrau decorurile.

Vine timpul să intre în scenă Giugaru, Elvira Godeanu şi Critico, în rolul lui Tipătescu iar Beligan zice: “Dă, dă geanta...” bâlbâindu-se de emoţii cu spatele în scenă. Strânge geanta puternic în braţe şi greutatea îl proiectează în mijlocul scenei, cu faţa în sus.

Un hohot de râs general. Râdea publicul din sală, râdeau actorii ieşiţi din scenă. A fost magnific!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Ce sfat ați da unui tânăr care ar dori să studieze și mai apoi să lucreze în lumea teatrului și a cinematografiei?

 

I. G. RUSSU:

Răspund sintetic: să fii profesionist în teatru, trebui să lupţi în primul rând cu tine însuţi, cu propriile obişnuinţe, eliberează-te de comoditate, de automatismele deja dobândite, de sentimente, emoţii - bagaj pre-dobândit.

Apoi studiază arta, percepe viaţa şi nu uita să iubeşti!

 

Gheorghe Şerbănescu

Considerente sociologice: “Era Comunistă”.

V-au îngrădit activitatea profesională Maestre, întreb direct, cum aţi făcut faţă cenzurii?

 

I. G. RUSSU:

Întrebare cu greutate, mă invitaţi în domeniul pe care îl controlaţi, prin această provocare, mă refer şi la filozofie!

Amândoi cunoaştem, în genere, când se vorbeşte de sociologia românească, că vom rămâne în spaţiul românesc, gândul aleargă către cea profesată şi trăită, şcoala lui Dimitrie Gusti.

Prin instaurarea regimului comunist în România s-a ajuns la diminuarea progresivă a activităţii libere, necenzurate.

În fapt, statul partid a pus monopol peste tot, prin acest monopol se exercita o cenzură totală asupra tuturor formelor de expresie.

Au urmat ani foarte grei pentru teatru şi lumea culturală.

Cenzura opera ca o ghilotină, nu doar în cărţi ci şi în film, teatru, arte plastice, educaţie.

Eu am fost pe liste, propus pentru interdicţie cu vot de blam... dacă nu posedam o asemenea cantitate de talent şi dăruire, muream de mult ca regizor, fără încredere în puterea mea.

Cenzura se instalase, devenise insuportabilă, o evităm prin dăruirea faţă de profesie, de verticalitate!

Erau liste de cuvinte interzise, stupiditate totală!

Aminteam de piesa lui Victor Ion Popa” Take, Ianke şi Kadâ”, din păcate am renunţat în 1954 la intenţia mea, inclusiv la colaborarea cu scenograful Ştefan Georgescu cedând proiectul unui coleg mai în vârstă! Motivele au fost cele amintite puţin mai devreme...

Eu am pus în scena piesă în câteva rânduri cu formaţii dragi mie, nu în teatrul în care lucram ca profesionist.

Totuşi prin 1968 reuşisem s-o încep la Teatrul Bacovia. Lucram asiduu, împreună cu actorii din trupa mea, lucram prin holuri, săli de lectura şi astfel ridicasem în picioare aproape două acte...

STOP!

Cineva, “persoană importantă”, nu vroia să vadă lumina rampei, acest splendid mesaj umanist. Şi ne-a scos pe linie moartă...

Aşa am aşteptat, câţiva ani buni, vreo patruzeci şi trei...

Vedeţi, unde s-au dus anii?

Soarta a făcut să vin în Hollywood, şi... din Hollywood în România să pun în scenă piesa... îi venise timpul, pentru mine împlinirea, pentru spectatori mesajul piesei.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Dacă aţi fi solicitat să schimbaţi un singur lucru în regia teatrală din România de azi, care ar fi?

 

I. G. RUSSU:

Cultura poporului român trebuie promovată, respectându-i trecutul dus în viitor, cel puţin în momentul prezent, ea se oferă descojita.

Nimeni nu poate schimba destinul unui concept, unui individ, mai ales al unei ţări sau a unui popor!

Dacă aş avea calitatea să schimb ceva aş schimba oamenii...

 

Gheorghe Şerbănescu:

Cum Maestre?

 

I. G. RUSSU:

... între ei!

Gheorghe Şerbănescu:

Aveți o onorabilă vârstă, pentru care am o deosebită admirație și respect. Care este secretul acestei longevități?

 

I. G. RUSSU:

 

Cu siguranţă, Dumnezeu...

... puternică şi mica mea familie, fiica şi nepoţii mei.

 

Gheorghe Şerbănescu:

Mulţi ani sănătoşi, fericiţi Maestre!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Cunoaşteţi activitatea grupului nostru “Rădăcinile Iubirii”, ce mesaj aveţi pentru membrii săi şi cititorii “Revistei BLITZ – Stare de Spirit”? Pentru românii din USA, Canada, din diaspora, pentru semenii noştri români?

 

I. G. RUSSU:

Am iubit poezia, are locul ei în inima mea, lângă proză sau textele ce ajung să vadă luminile rampei!

“Rădăcinile Iubirii “uneşte un grup de creaţie.

Vă citesc cu drag!

Noua revista ce urmează a fi lansată, mă onorează, prin găzduirea acestui interviu.

Vă mulţumesc!

Românilor le transmit gânduri bune, să poarte în ei mândria pământului român!

Tuturor membrilor grupului “Rădăcinile Iubirii”, “Revistei BLITZ – Stare de Spirit” inspiraţie şi dragoste faţă de limba maternă!

 

Gheorghe Şerbănescu:

Vă mulţumesc frumos Maestre pentru acordarea acestui interviu, pentru şansa de a vă cunoaşte, pentru oportunitate. Sper să am ocazia de a vă provoca în viitor.

Reamintesc, în curând vom edita “ALBUM de regizor I. G. RUSSU”! Vă doresc mulţi ani şi multă sănătate!

 

U.S.A. Iunie 2014

 

Drepturi de Autor:

Copyright © 2014 Gheorghe Şerbănescu Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială este permisă numai cu acordul autorului, deţinatorul drepturilor de autor.